Cu autocarul catre casa

A merge acasă cu pseudo-autocarul Constanţa-Cernavodă poate fi uneori un adevărat sport extrem. De aceea încerc sa evit pe cât se poate să aleg acest mijloc de transport către oraşul meu de baştină, Cernavodă. Pe lângă faptul că mirosul nu tocmai plăcut te izbeşte de la intrare, adesea este plin de mitocani şi manlele de rigoare.

Era vineri, şi mă grăbeam prea tare ca să mai aştept trenul de la 17:40, aşa că am ales autocarul. Plină de bagaje (enumăr: rucsac, geamantan plus geantă de umăr – sunt femeie, deci se inţelege!!!), mă îndreptam curajoasă către autogară. Mă rugam să apuc un loc şi astfel să nu fiu nevoită să stau în picioare o ora şi jumătate cu grămada de bagaje. Ajunsă aproape de autocar, după ce am parcurs mulţimea de shawormării care mai de care mai îmbietoare, şi chinuindu-mă să trec neobservată de “doamnele cu fuste” care vindeau şosete (trei perechi la 6 lei!), îmi apare în vizor turma de muncitori-mitocani stând la o ţigară şi o cafeluţă la gura autocarului.Deja nu mai am nicio pretenţie de la “gentleman-ismul” vreunuia dintre ei să întindă o mână şi să mă ajute cu gemantanul. L-am tras după mine şi am urcat cu bine în “gura monstrului” (cred că se înţelege metafora). Nu era multă lume în autocar, însă mai toate scaunele erau “ocupate” cu câte o integramă sau un ziar de scandal…că deh, oamenii se relaxau pe afară!Am reusit să găsesc, din fericire, un loc liber mai în spate. Am făcut loc bagajelor apoi m-am aşezat înghesuită aşteptând ca în 20 de minute să pornesc spre casă.

În mai puţin de 5 minute, autocarul s-a umplut. Înghesuiala începe! Oameni pe coridor, umăr la umăr, până la uşă! Şoferul îşi ia locul, iar în spatele lui urcă în viteză o doamnă cu un copil de numai câteva luni în braţe. Reuşeşte să îşi facă loc până la jumătatea autocarului. Uimirea m-a lovit atunci când am observat cum toţi o priveau, inclusiv mulţimea de mitocani-muncitori care umplea jumătate din autocar, însă nimeni nu i-a oferit un loc. Am privit timp de 2 minute sperând că poate, poate cineva o să se îndure, lucru care, bineînţeles, nu s-a întâmplat aşa că ,nervoasă, m-am ridicat şi i-am oferit locul meu destul de înghesuit. Vazând această scenă, un domn care stătea mai în spate a strigat şi a lăsat-o pe doamnă în locul lui.

Autocarul porneşte. Cum nea’ şoferul nu a dat drumul la radio, mitocanii se gândesc să facă puţină atmosferă. Şi cum pentru aceştia căştile şi deodoratul nu s-au inventat încă, “spectacolul” începe. Maneaua ce răcnea din telefonul mobil te “mângâia” de-a dreptul pe timpan iar “parfumul îmbietor” de transpiraţie şi motorină te făceau să îţi doreşti să nu te fi născut.

La scurt timp, vine taxatoarea care aduna cu poftă banii şi abonamentele din mâinile slinoase şi negricioase ale mitocanilor. Ajunge şi la mine şi ma priveşte strâmb: “Domnişoară, bagajele se bagă la por’bagaj!” Eu încerc să îi explic pe un ton cât se poate de amiabil că ultima oară când am făcut marea greşeală de a-mi depozita bagajele acolo , o dată ajunsă acasă, am constatat că toate lucrurile mele erau impregnate cu un miros puternic de peşte şi benzină. “Eee…hai domnişoară! când ai păţit tu aşa? Por’bagajul n-are nimic!” Mi-a luat banii, am primit biletul şi a continuat să bombăne până în capătul autocarului deşi nimeni nu o aproba.

Mi-am înfundat căştile în urechi, dar nici măcar Iron Maiden la maxim nu reuşea să acopere maneaua…După o oră şi jumătate am ajuns acasă şi am răsuflat uşurată că eram încă întreagă…

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu