Ianuarie

Ianuarie a scormonit in noi, pana ne-a rupt in doua. Ne-a sfasiat pielea, a scotocit prin carne si ne-a frant coastele, facandu-si culcus intre plamani si inima. A stat acolo zile intregi. La inceput, era doar un fir de raceala, ce urca pe trahee la fiecare cuvant rostit. Apoi, se auzea ca un clinchet, la fiecare bataie de inima, de parca doua pahare fine de cristal sarbatoreau necontenit in interiorul nostru.

Mai tarziu, si-a lasat greutatea pe plamani si ne-a inghetat coloana, inconvoindu-ne trupurile intr-un mod straniu si nefiresc. Garboviti si inghetati, am incetat sa ne mai privim. Nici macar nu ne mai vorbeam. Ne purtam trupurile greoi, de parca ne chinuiam sa traversam un ocean de clei. Ochii, candva verzi, se pierdusera intr-un cenusiu abisal, ca doua puncte difuze pe o panza alba ca laptele.

Prin pielea stravezie, venele deveneau din ce in ce mai vizibile. Pareau urme sterse de carbune lasate de o mana stangace. In interior, durerea devenea din ce in ce mai acuta. O puteam auzi cum scrijelea peretii arterelor, articulatiile si tendoanele. Sangele isi facea din ce in ce mai greu drum spre organe, pana a incetat complet sa se mai miste.

Pierdusem caldura, iar acum interiorul ne era plin de faramitele unei vieti ce a fost candva, ce luau forme diverse, precum cioburile dintr-un kaleidoscop.

Ai intins mana spre mine, sperand la o ultima senzatie, poate la un crampei de caldura, o intepatura care sa ne dezamorteasca, sa ne invie. Atunci, ne-am frant amandoi, de la mijloc, imprastiindu-ne pe pamantul inghetat.

Totusi, dupa atata ceata, am revazut cerul. Se juca vioi deasupra noastra, ca laptele proaspat varsat intr-o cafea fierbinte. Rand pe rand, fulgi au inceput sa ne acopere. Curand, aveam sa devenim hrana pentru cateva fire de iarba ce asteptau sa infloreasca poate intr-o alta viata.

Insula

Cu tine am adunat cele mai frumoase vise neimplinite. Ma gandesc adesea la toate plimbarile tarzii cu taxiul pe care nu le-am facut. La toate strazile pe care nu le-am strabatut. La toate scrisorile pe care nu ni le-am trimis. La locurile mele favorite pe care nu ti le-am aratat. La toate acoperisurile pe care nu am urcat sau la toate ploile sub care nu am dansat. Visele noastre sfasietor de frumoase.

E decembrie. Stau pe podea, rezemata de caloriferul rece si trag dintr-o tigara. Privesc urmele de praf de pe mobila, la lumina unei veioze. Aceiasi veioza sub care am dansat in duminica aceea de august. Imi curg prin fata ochilor cuvintele din telefon, mesajele, pasii spre tine din acel pasaj murdar, albumul Arctic Monkeys din casti si cea mai frumoasa ora sase dimineata pe care am trait-o vreodata.

Ce ciudat... peretii imi sunt tapetati cu sute de fotografii. Niciuna cu tine. Insa esti mai prezent in camera asta ca oricine. Esti aici cu totul, cu marea, cu nisipul de vara trecuta, cu vantul rece din Tabacariei, cu avioanele de pe cer, cu insula pe care ne-am imaginat-o si pe care am desenat cele mai frumoase apusuri.

Mi-e dor de tine. 

"Inchid ochii. Adorm cu gandul la zile in care treceam peste o alta zi cu tine."

La revedere

Noi am fost copiii pe care visele nu i-au lasat sa doarma. Care au crescut cu obrazul lipit de nisip, agatandu-si dorintele de stele. Care nu au crezut decat in inaltul cerului si ale caror jucarii au fost norii si soarele.

Am crescut, alergand cu caii salbatici pe campii neumblate. Nestatornici, tematori, privind mereu spre apus. Azi suntem oamenii pe care nicio mana nu ii poate cuprinde. Avem trupul din fire de nisip ce se scurg fantomatic printre degetele infometate. Iar in ochi ni se framanta marea inspumata. Ce suflet ne-ar putea intelege? Ce om ne-ar putea iubi?

Suntem doar noi doi. Aruncati in doua lumi diferite, asteptam sa se nasca a treia in care sa ne putem reintalni. In care sa ne putem plimba de mana, cu talpile goale si zambete largi pe chipuri.

Pana atunci, te visez in fiecare noapte in care canta greierii si ma rog ca pamantul sa ramana la fel de mic pentru noi.

Preaviz

Dezlipeste fiecare stea. 

Sterge norii cu radiera.

Desurubeaza luna.

Stinge soarele.

Si demonteaza cerul.

Împăturește aleile. 

Smulge copacii. 

Impacheteaza bancile.

Strange iarba.

Si toarna lacul intr-un borcan.

Pune-le pe toate in cutii.

Aseaze-le pe rafturi si inchide debaraua.

Azi Tara Minunilor a fost desfiintata.

Mise-en-scène

Te visez adesea. Intotdeauna ma tii de mana si imi zambesti senin. Cerul e ireal de albstru si soarele deseneaza o aura in jurul tau. Copaci cu forme bizare si flori inventate ne deschid calea. Buzele tale murmura ceva, iar eu rad in hohote ca un copil. Ai palmele calde si imi place cum imi strangi degetele. Sunt aceleasi palme care mi-au atins timid umerii in acea duminica tarzie de iulie. Si aceleasi brate in care m-am cuibarit intr-un inceput de noiembrie. Cand ne-am asezat sufletele pe un fotoliu vechi, intr-un balcon suspendat deasupra orasului, si prin geamurile sparte ne-am dizolvat intr-un apus de aur.

Viata noastra e o zi de duminica, mi-am spus atunci. Cand diminetile incep cu o cafea tremuranda, iar tu ma privesti cum nu m-a mai privit nimeni niciodata. Cand draperia se joaca cu praful de pe podea, cand nu e nici frig si nici cald, iar timpul se opreste din suspinat...

Tu esti un apus, imi spun acum. Unul in care imi clatesc ochii in fiecare seara, care imi inunda camera la fiecare ora 20, imi scrie povesti in oglinda de pe perete, iar apoi imi canta cele mai frumoase cantece de adormit. Ca sa te visez iar si iar si iar...

Si stiu ca va veni o zi in care visele noastre vor inceta sa mai alerge pe piste de bicicleta. Cand o sa apari la capatul uneia si ai sa ma iei de mana. Apoi o sa ma duci sa ne citim "viitorul scris pe fundul marii, in nisip".