De ce "Paharul cu mare"...

- Zi ceva! De o oră mă tot uit la tine!

Dar el privea pierdut. Nu ştiam unde. Nici macar nu îşi ridica ochii. Parcă avea în faţă un ecran pe care rula ceva. Parcă citea o carte în care era prea absorbit şi nu mă auzea...

-Aş bea ceva...nu vrei şi tu?

Aveam în faţa noastră două pahare. Voiam să le umplu cu ceva...nu ştiu...

- Umple-le tu...cu cuvinte...

Doream să îi sorb cuvintele, să pună câteva în pahar apoi să le înghit cu poftă, să le savurez, sâ le simt în mine. Să fiu fericită! Dar el mă lăsa să mor de sete...

- Iti mai amintesti când am fost la mare? Era atat de frig...

Părul i se ridicase pe mâini deodata... şi începusem să văd marea în ochii lui...O mare furtunoasă ce se revărsa şi imi umplea paharul...

-...am intrat în apă...era sărata... şi începuse să plouă...

Ploua pe faţa lui, dar privirea tot nu şi-o mişca...Era o statuie. O statuie cu marea în ochi...

- ...a fost furtună iar marea voia să mă înghita în pântecele ei. Era spumoasă ca frisca, iar eu pluteam. Atunci ai intrat şi tu în mare şi ne-am unit amândoi într-un sărut sărat...Si ai plecat. Unde ai plecat?!

Dar nu mă auzea... Strigam în zadar, căci nici măcar nu mă aflam acolo... Eu eram în pahar, înecata în marea din ochii lui... murisem...

...