Retrospectiva

4 comentarii


Am pasit pe balcon desculta. Am deschis larg fereastra si am lasat cele cateva grade cu minus sa goleasca camera de toata moleseala si toropeala acumulata in ultimele zile.

Am privit in gol la gramada de beton din fata mea, la copacii inghetati si la aleile aglomerate. Fulgii stateau in asteptare, undeva sus. Le e teama sa cada, sa se arunce. Ma gandeam la ei asa cum ma gandesc la mine adesea. Am 25 de ani, plang si imi e teama. Inca nu stiu de ce. Dar cred ca asta e doar o chestiune de timp, de spatiu, de iarna si de tine.

Am tras aerul rece in piept, fara sa ma faca sa tusesc. In cateva clipe, a disparut zgomotul, au disparut masinile, franele si claxoanele. Si fosnetul crengilor. Si vantul.

Nu mai simteam decat raceala din talpile vinete, inima care batea cu putere si mainile tremurande. Aceleasi maini care ieri adunau ramasitele unei cesti de ceai de pe gresia albastra a bucatariei...

M-am gandit la cum nu as fi vrut niciodata sa ma vezi asa. Dar cred ca a fost inevitabil si, oarecum, necesar.

Am mai tras o gura de frig in piept si am zambit. Primii doi fulgi si-au inceput dansul in aerul imbacsit. Se pare ca, intr-adevar, e doar o chestiune de timp.

Apoi am inchis geamul si m-am intors linistita in patul meu din camera de la etajul cinci.