12B

1 comentarii

Exista momente de care ti-e greu sa te dezlipesti toata viata. Momente pe care le rememorezi incontinuu, dupa care tanjesti si care te fac sa crezi ca intr-adevar sunt lucruri minunate in lume.
Desi banal (pentru unii) si poate prea devreme (pentru mine) sa spun asta...
Au fost 4 ani...4 ani in care am crescut si am invatat sa apreciez!
Cand am intrat la facultate, am descoperit ca lumea poate fi mult prea ignoranta. M-am izbit de straini si, deseori, am simtit ca imi pierd puterea de a socializa. Ca, desi m-am straduit, am reusit cu greu sa ma integrez printre altii si niciodata sa nu ma mai gandesc la ACASA.
Dar liceul... liceul a fost altfel.
Mi-e dor:
Pentru ca nu ma simteam niciodata singura. Eram 7 si era de ajuns...
Pentru ca, desi ne intalneam zilnic, mereu aveam cate ceva de povestit.
Pentru ca, atunci cand eram trista, intotdeauna se gasea macar o persoana care sa ma intrebe ce am si pe umarul careia sa plang.
Pentru ca nu mergeam niciodata singura la scoala. Drumul parea mai scurt si intotdeauna gaseam lucruri de care sa ne amuzam...
Pentru ca in orele in care ne plictiseam citeam pe sub banca.
Pentru ca, desi mereu imi faceam copiute, nu reuseam sa le folosesc decat rareori.
Pentru ca mancam placinte necoapte, cornuri glazurate si beam Nice Tea de la magazinul din liceu.
Pentru ca diriga, desi vroia sa para mai dura, intotdeauna ne motiva absentele la sfarsit de an. Stim ca ne-a iubit foarte mult...
Pentru ca aveam o colega de banca (aceeasi in 3 ani si jumatate) cu care radeam pana la lacrimi din cele mai nastrusnice motive.
Pentru ca azi nu ma mai cert cu Silvia atat de des. Nu mai avem pe ce teme sa ne contrazicem in fiecare zi.
Pentru ca am avut parte de cele mai multe si cele mai frumoase petreceri.
Pentru ca ultimul an a fost un amalgam de sentimente si emotii...
Pentru ca am fost ultimii...
Pentru ca la sfarsit am plans.
Pentru ca ...azi nu mai sunt!

Catre generatia 2004/2008...

Inca nu m-am trezit

3 comentarii
Dorm...inca dorm. M-am trezit probabil candva, pe la 19 ani, dar am adormit iar.
Uneori mai si visez...dar se intampla destul de rar. Visez oameni si locuri care vin si pleaca. Care se atarna de poalele paltonului meu si pe care continui sa ii car cu mine peste tot pe unde ma duc si pe unde dorm.
Umblu ca o somnambula prin viata altora. Nu stiu cand intru, nu stiu cand ies si nici macar cand vorbesc. Stiu doar ca mereu iubesc un alt nume. Ce fel de somnambul e ala care iubeste? Nu stiu.
Cateodata visez ca ma trezesc. Dar e prea ceata asa ca adorm la loc...

Aseara am dansat legata la ochi cu spatele la zid

0 comentarii

...Lume, zgomot, fum, cantare, lumini, psihoza, miscare, frenezie...
Ma aflam acolo...eram in centru izbita de multimea de straini in ceata ce se perindau prin sala.
Omul cu Sobolani era pe scena prea mica. Cateva neoane le bateau in fata...verde, albastru, galben..
Eu fredonam.
Ma miscam atat cat sa imi pastrez echilibrul si sa nu fiu prinsa in vartej.
Basul imi apasa pe timpane, fumul imi zgaria plamanii si ochii...totusi o placere stranie imi strabatea pielea, carnea si articulatiile pana la cea mai mica celula...
Fiecare vers se repeta la infinit intr-un ecou.Parul imi sarea de colo colo lasand picaturi de aer rece sa imi racoreasca ceafa...

A treia oara cand eram prezenta la un concert O.C.S. Noul album a devenit un prilej de bucurie pt mp3-ul meu. "Dansam legati la ochi cu spatele la zid" e genul de album pe care ori de cate ori il asculti iti ofera sansa sa gasesti alt inteles. Versurile pline de sensuri fac pereche perfecta cu sunetul frenetic... Il ascult, il simt, il fredonez!

Fantomele joaca sah cu sufletul meu...

De ce "Paharul cu mare"...

8 comentarii



- Zi ceva! De o oră mă tot uit la tine!

Dar el privea pierdut. Nu ştiam unde. Nici macar nu îşi ridica ochii. Parcă avea în faţă un ecran pe care rula ceva. Parcă citea o carte în care era prea absorbit şi nu mă auzea...

-Aş bea ceva...nu vrei şi tu?

Aveam în faţa noastră două pahare. Voiam să le umplu cu ceva...nu ştiu...

- Umple-le tu...cu cuvinte...

Doream să îi sorb cuvintele, să pună câteva în pahar apoi să le înghit cu poftă, să le savurez, sâ le simt în mine. Să fiu fericită! Dar el mă lăsa să mor de sete...

- Iti mai amintesti când am fost la mare? Era atat de frig...

Părul i se ridicase pe mâini deodata... şi începusem să văd marea în ochii lui...O mare furtunoasă ce se revărsa şi imi umplea paharul...

-...am intrat în apă...era sărata... şi începuse să plouă...

Ploua pe faţa lui, dar privirea tot nu şi-o mişca...Era o statuie. O statuie cu marea în ochi...

- ...a fost furtună iar marea voia să mă înghita în pântecele ei. Era spumoasă ca frisca, iar eu pluteam. Atunci ai intrat şi tu în mare şi ne-am unit amândoi într-un sărut sărat...Si ai plecat. Unde ai plecat?!

Dar nu mă auzea... Strigam în zadar, căci nici măcar nu mă aflam acolo... Eu eram în pahar, înecata în marea din ochii lui... murisem...

...

Ieri te-am ucis...

2 comentarii


Ieri te-am ucis.Ţi-am ucis părul prea negru, ochii aceia adânci, nasul puţin cârn şi buzele prea subţiri, şi degetele lungi, şi toate măruntaiele tale..le-am ucis.

Astăzi, mă împiedic de cadavrele tale ,care nu se decompun, peste tot pe unde te-am ucis; pe banca din parc, sub podul acela roşu, pe locul de lângă mine din autobuz, pe scaunul de la bar, la chioşcul de ziare, uneori şi prin casă...pe gresia rece din bucătărie,în pragul uşii, pe canapea, în cada.
Uneori, toate variantele astea de Tu par că mai clipesc...se zbat într-un spasm, şoptesc cuvinte seci pe care nu le înţeleg, mă trag de păr şi mă zgârie pe faţă. Mâine, aştept pe cineva să vină să le adune. Sau mai bine..vino tu şi ia-te singur de pe jos...

De ce aleargă câinii după ţigani?

2 comentarii

Mă aflam zilele trecute în accelerat către Cernavodă. Mai erau 15 minute până la plecare şi fiind garat la “linia una” puteam să privesc în ansamblu Gara Constanţa.

Un adevărat şantier…De ceva (multă!) vreme gara este în proces de modernizare. Schele peste schele, mormane de gunoi şi muncitori dornici de lucru…Încă nu reuşesc să îmi imaginez gara modernă ce va deveni.Dar, cine ştie? Poate voi avea o surpriza…

Câinii comunitari normal că nu pot lipsi din peisaj. Se plimbă de colo colo, mai cerşesc câte ceva de mâncare şi până la urmă sfârşesc prin a se tolani pe asfalt la soare de unde privesc la trecători.

În clipa următoare, două ţigănci apar de nicăieri pe peron. Duceau în spate nelipsiţii saci înnegriţi în care, dumnezeu ştie, ce tot car. O fi vreun accesoriu, aşa cum poartă fetiţele trendy gentuţa lăcuită pe mânuţa stângă erectă.Dar deja intru într-un alt subiect…

Atât le-a fost! Cei 4-5 câini sar ca si trăsniţi după bietele ţigănci. Şi dăi cu lătrat şi cu mârâit, mai mai să îşi înfigă colţii în fustele vaporoase. Ţigăncile încep să urle şi să dea din picioare în stânga şi în drepta. Apucă două pietroaie şi le aruncă după fiare. După vreo 2 minute reuşesc să scape şi dispar undeva printre clădiri. Câinii se liniştesc şi îşi reiau poziţia de unde au fost deranjaţi privind în continuare la trecători...

Aici îmi pun întrebarea: De ce latră câinii după ţigani? Acesta nefiind singurul caz la care am fost martoră. ..

Later Edit: Nu as vrea, si doresc sa subliniez acest lucru, a se considera acest articol discriminatoriu la adresa minoritatii!!!

Cu autocarul catre casa

0 comentarii

A merge acasă cu pseudo-autocarul Constanţa-Cernavodă poate fi uneori un adevărat sport extrem. De aceea încerc sa evit pe cât se poate să aleg acest mijloc de transport către oraşul meu de baştină, Cernavodă. Pe lângă faptul că mirosul nu tocmai plăcut te izbeşte de la intrare, adesea este plin de mitocani şi manlele de rigoare.

Era vineri, şi mă grăbeam prea tare ca să mai aştept trenul de la 17:40, aşa că am ales autocarul. Plină de bagaje (enumăr: rucsac, geamantan plus geantă de umăr – sunt femeie, deci se inţelege!!!), mă îndreptam curajoasă către autogară. Mă rugam să apuc un loc şi astfel să nu fiu nevoită să stau în picioare o ora şi jumătate cu grămada de bagaje. Ajunsă aproape de autocar, după ce am parcurs mulţimea de shawormării care mai de care mai îmbietoare, şi chinuindu-mă să trec neobservată de “doamnele cu fuste” care vindeau şosete (trei perechi la 6 lei!), îmi apare în vizor turma de muncitori-mitocani stând la o ţigară şi o cafeluţă la gura autocarului.Deja nu mai am nicio pretenţie de la “gentleman-ismul” vreunuia dintre ei să întindă o mână şi să mă ajute cu gemantanul. L-am tras după mine şi am urcat cu bine în “gura monstrului” (cred că se înţelege metafora). Nu era multă lume în autocar, însă mai toate scaunele erau “ocupate” cu câte o integramă sau un ziar de scandal…că deh, oamenii se relaxau pe afară!Am reusit să găsesc, din fericire, un loc liber mai în spate. Am făcut loc bagajelor apoi m-am aşezat înghesuită aşteptând ca în 20 de minute să pornesc spre casă.

În mai puţin de 5 minute, autocarul s-a umplut. Înghesuiala începe! Oameni pe coridor, umăr la umăr, până la uşă! Şoferul îşi ia locul, iar în spatele lui urcă în viteză o doamnă cu un copil de numai câteva luni în braţe. Reuşeşte să îşi facă loc până la jumătatea autocarului. Uimirea m-a lovit atunci când am observat cum toţi o priveau, inclusiv mulţimea de mitocani-muncitori care umplea jumătate din autocar, însă nimeni nu i-a oferit un loc. Am privit timp de 2 minute sperând că poate, poate cineva o să se îndure, lucru care, bineînţeles, nu s-a întâmplat aşa că ,nervoasă, m-am ridicat şi i-am oferit locul meu destul de înghesuit. Vazând această scenă, un domn care stătea mai în spate a strigat şi a lăsat-o pe doamnă în locul lui.

Autocarul porneşte. Cum nea’ şoferul nu a dat drumul la radio, mitocanii se gândesc să facă puţină atmosferă. Şi cum pentru aceştia căştile şi deodoratul nu s-au inventat încă, “spectacolul” începe. Maneaua ce răcnea din telefonul mobil te “mângâia” de-a dreptul pe timpan iar “parfumul îmbietor” de transpiraţie şi motorină te făceau să îţi doreşti să nu te fi născut.

La scurt timp, vine taxatoarea care aduna cu poftă banii şi abonamentele din mâinile slinoase şi negricioase ale mitocanilor. Ajunge şi la mine şi ma priveşte strâmb: “Domnişoară, bagajele se bagă la por’bagaj!” Eu încerc să îi explic pe un ton cât se poate de amiabil că ultima oară când am făcut marea greşeală de a-mi depozita bagajele acolo , o dată ajunsă acasă, am constatat că toate lucrurile mele erau impregnate cu un miros puternic de peşte şi benzină. “Eee…hai domnişoară! când ai păţit tu aşa? Por’bagajul n-are nimic!” Mi-a luat banii, am primit biletul şi a continuat să bombăne până în capătul autocarului deşi nimeni nu o aproba.

Mi-am înfundat căştile în urechi, dar nici măcar Iron Maiden la maxim nu reuşea să acopere maneaua…După o oră şi jumătate am ajuns acasă şi am răsuflat uşurată că eram încă întreagă…