18

2 comentarii

      - De câte ori urc dealul ăsta la tine tre să mă atârn de cineva…
- Şi când eşti singură...de cine te mai atârni?
- De vise...

Ne uitam una la cealaltă, iar în clipa urmatoare am izbucnit într-un răs zgomotos şi am ţinut-o aşa până am uitat de ce râdeam de fapt.

Aşa erau după-amiezile noastre, când umblam de nebune pe străzi, cu părul încins de soare şi faţa roşie. Hoinăream ca două străine într-un oraş necunscut pe care îl vizitasem de fapt de mii de ori, dar împreuna îl vedeam întotdeauna altfel. Orice lucru pentru noi prindea o altă formă, de neînţeles, bizară, fantastică pe care doar noi o cunoşteam.

Ne petreceam tot timpul împreuna şi chiar şi atunci cand nu făceam nimic nu reuşeam să ne plictisim. Uneori ne priveam ore întregi fară a spune nimic, ca la final să ne simţim de parcă am vorbit fără oprire, de parcă ne-am povestit fel de fel de istorisiri fără noimă, început sau sfarşit. Alteori, ne îngropam gândurile în ciocolată, îngheţată şi alte prostioare dulci până simţeam că ni se face rău, iar în nopţile în care abia mai reuşeam să respirăm, ne învârteam într-un cerc plin de aburi de nicotină, alcool şi iubiri inventate.

Duceam cei 18 ani ai noştri cu gust de bitter în spate, de parcă era singura vârsta pe care o cunoşteam şi singura care avea să ne rămână de acum în colo.

18 era universul nostru, părul creţ şi buzele roşii, mersul şi râsul, lacrimile şi cerul. 18 era marea verde-albastră şi nisipul…

Azi, mi-e dor!18 e doar albumul cu fotografii, tocit de atâtea priviri şi amprente. E o dungă roz la orizont pe care o privesc în fiecare seară când apune soarele. E un infinit.

Dedicata Silviei

Plansete catre ieri...sau Nimic!

1 comentarii
Motto: Sa ma ierte timpul, caci n-am stiut cum sa il pierd!

Azi...ieri sau maine...oameni vin si pleaca. Doar eu raman pe loc si ii privesc ca o statuie.Azi...mi-e dor de cei de ieri iar maine le voi duce dorul celor de azi...Nimeni nu ramane...toti se pierd si parca ma pierd si eu odata cu ei. II plang pe toti ce au devenit amintire...

In fiecare zi pierd cate ceva din mine...pana cand voi ajunge doar un pumn de ganduri si sperante desarte, de vise si amintiri uitate. Pierd o clipa, un zambet, ma pierd prin multime, prin imagini, umbre, cuvinte, explicatii, sentimente...in universul acesta imens, ma gasesc foarte greu...

Privesc uimita la ce a mai ramas din trupul meu...atatea amprente si zgarieturi..arat ca un bibelou vechi de pe mobila bunicii...Oare ma mai vede cineva?

Nu...sunt doar o faţa banala din multimea de corpuri incruntate, grabite...pierdute de mult...

Azi las in urma cei 18 ani ai mei...