Introspectie

2 comentarii

E imaginea din oglinda. Un alt tu. Translucid, difuz, incalcit.

E ca atunci cand pronunti un cuvant de prea multe ori, incat isi pierde sensul. Asta simti. Ca ti-ai privit trupul atat de mult, incat nu mai e trup. Nu mai e al tau. E o gramada diforma, cu solduri prea late, sani lasati, nas carn si cearcane adanci, genunchi zdreliti si unghii roase.

Oglinda te amorteste. Te paralizeaza si te inghite. Apoi te roteste ca intr-un vortex, pana incepi sa-ti simti fiecare molecula din trup miscandu-se haotic. Si picioarele iti ajung in cap, si ochii in talpi, si inima in stomac, si pulsul in dinti. Cand s-a oprit, te scufunzi intr-o stare continua de greata. Si ai gust de sange in gura. Si tremuri.

Esti tot tu. Dar schilodit si mai imbatranit. De fapt, ti-e greu sa mai crezi ca esti inca viu. Pana la urma, linia dintre viata si moarte e foarte fina. La fel de fina ca distanta dintre tine si oglinda aceea rece.

Viata e un amestec de cald si umed. Viata e lichid, un murmur cleios, prelung.

Si vrei sa simti.

Priveste! Iti ridici doua degetele: cel aratator si cel mijlociu. Le infigi in incheietura mainii. Pana intra sub piele. Adanc, mai adanc. Si simti venele cum tresar si sangele cum pulseaza sub unghiile tale. E viata!

Si te afunzi si mai mult. Treci de cot, treci de umeri. Ocoleste inima, sa nu o ranesti! Urci pe laringe, printre corzile vocale, prin gat si mai sus. Iti prinzi ochii si ai iesit. Tine-i bine in maini. Acum te privesti pe tine cu ochii tai.

Si oglinda se sparge...

Suspendare

0 comentarii
"Rupe funia!" 

Nu imi amintesc de cat timp stau aici suspendata, prinsa in franghii care mi-au intrat in carne, ma sugruma si ma secatuiesc de energie. Am obosit. Ma doare trupul, iar asteptarea a devenit cea mai cruda tortura.

Nici macar nu stiu ce mai astept de fapt. Sa vii, sa imi vorbesti, sa ma imbratisezi? Sa cad sau sa ma inalt? M-am hranit cu atatea vise, incat nici nu mi-am dat seama ca nu eram in bratele tale, ci in aceasta dureroasa stransoare, in eterul rece, batuta de vant si de ploaie, arsa de soare si de stele.

Mainile mi-au amortit de la atata cersit. Le-am intins catre tine, tanjind, sperand. Iar de fiecare data, funia isi facea loc tot mai adanc in carne, sangerand incontinuu, necrozand. 

Nu mai am voce. Am strigat dupa tine si am implorat, pana am amutit. Mi-a ramas doar un suras gol, ori de cate ori am impresia ca ma atingi, ca imi vorbesti. Dar esti jos.. mult prea jos. Ah, iluzia e dulce...

"Rupe funia!"

"Nu te intoarce! Rupe funia!"
"Nu fi las! Rupe funia!"

Mi-e atat de foame si de frig, incat imbratisarea pamantului pare a fi singura salvare.

"Rupe funia!"
"Nu fi las! Rupe funia!"

Prefer sa cad, sa ma sfaram, sa devin pulbere, decat sa sfarsesc in aceasta suspendare.

"Rupe funia!"

 Rupe...