Suspendare

"Rupe funia!" 

Nu imi amintesc de cat timp stau aici suspendata, prinsa in franghii care mi-au intrat in carne, ma sugruma si ma secatuiesc de energie. Am obosit. Ma doare trupul, iar asteptarea a devenit cea mai cruda tortura.

Nici macar nu stiu ce mai astept de fapt. Sa vii, sa imi vorbesti, sa ma imbratisezi? Sa cad sau sa ma inalt? M-am hranit cu atatea vise, incat nici nu mi-am dat seama ca nu eram in bratele tale, ci in aceasta dureroasa stransoare, in eterul rece, batuta de vant si de ploaie, arsa de soare si de stele.

Mainile mi-au amortit de la atata cersit. Le-am intins catre tine, tanjind, sperand. Iar de fiecare data, funia isi facea loc tot mai adanc in carne, sangerand incontinuu, necrozand. 

Nu mai am voce. Am strigat dupa tine si am implorat, pana am amutit. Mi-a ramas doar un suras gol, ori de cate ori am impresia ca ma atingi, ca imi vorbesti. Dar esti jos.. mult prea jos. Ah, iluzia e dulce...

"Rupe funia!"

"Nu te intoarce! Rupe funia!"
"Nu fi las! Rupe funia!"

Mi-e atat de foame si de frig, incat imbratisarea pamantului pare a fi singura salvare.

"Rupe funia!"
"Nu fi las! Rupe funia!"

Prefer sa cad, sa ma sfaram, sa devin pulbere, decat sa sfarsesc in aceasta suspendare.

"Rupe funia!"

 Rupe...