prOMISIUNE

Eu mi-am promis ca nu am sa te scriu, dar m-am trezit deodata cu cuvintele sangerand pe foi. Curgeau siroaie, in randuri peste randuri, vorbind vrute si nevrute despre tine.

Am incercat sa le opresc, dar imi sareau printre degete ca boabele de grindina la inceput de furtuna.

Am vrut sa le sterg, dar rosul mi s-a intins pe maini si pe chip.

Acum, pielea mi-e patata de tine si ma tem ca nu ma mai poate spala nicio ploaie.

(Photo: Austin Tott)

Cei mai frumosi necunoscuti

Ne-am trezit aruncati intr-un colt de cafenea ascunsa, in sunet de pasi grabiti, tunete si picaturi de ploaie. Suntem doi straini pierduti prin fum de tigara, care nu stiu inca cine e vanatorul si vanatul. Oare cine va apasa primul pe tragaci? Cert este ca, inca de la prima privire, in mintea noastra, am inceput sa adunam tributul pentru pacatul pe care il vom comite.

Calmul pe care il mimam ne stranguleaza pe interior si ne trimite spasme in degetele ce se joaca nervos pe fata de masa. Pastram aparentele unor maniere rapid tradate de marea spumoasa din ochii mei si de apusul arzator din ai tai. In timp ce zambim amabil, umbrele noastre se incolacesc intens, pe podea, in lumina difuza a lampii de pe perete.

Vorbim nimicuri despre altii si altele, pe un ton relaxat, desi sufletele noastre alearga cu viteza luminii intr-un carusel colorat.

Incercam sa ne linistim mainile si sa oprim ticul nervos pe care l-am dezvoltat atat de rapid in aceste cateva minute. Scuturam scrum imaginar din tigari abia aprinse in scrumiera din fata noastra, satula deja de privirile ce incearca sa se limpezeasca in sticla ei. Lovim nervos cu varful pantofilor piciorul mesei, iar cand ne atingem pentru o clipa, ne cerem scuze pentru acest mic accident.

Se face tarziu. Noaptea abia ne mai permite sa ne zarim. "As sta aici, cu tine, o viata", murmura aerul din jurul nostru.

La plecare, m-ai imbratisat gentil. Stransoarea ne-a dat, insa, de gol. Sangele ne galopa prin vene, iar inimile ne bateau atat de tare, incat le puteam auzi.

Ti-am urat un "noapte buna" amabil si m-am indepartat usor de tine. In cateva secunde, plamanii au inceput sa urle in mine.

"Vaneaza-ma! Vaneaza-ma!" 

Junghiul

Partea dreapta a patului este goala de luni de zile. Diminetile au devenit enervant de linistite si de calme. Nimic nu le mai sparge monotonia. Zac trase la indigo, sub ceata aceleiasi taceri. In mijlocul camerei sunt doar eu. Singura prezenta aproape vie. O figura asemenea unei sculpturi in ceara, prea palida, prea rece, prea uscata, inghitita de asternuturile albe, prafuite.

Fiecare dimineata este rupta din aceeasi partitura. Ma trezesc bataile inimii mult prea puternice. Te-am visat iar. La fel.

Primele minute sunt intotdeauna cele mai dificile. Razele soarelui imi inteapa pielea. Greutatea propriilor oase ma impiedica sa ma ridic. Miroase a vechi si a mucegai, iar pofta de cafea a pierit de mult.

Raceala pardoselii imi strapunge talpile. E un semn ca inca mai sunt in viata. Totusi, azi, spre deosebire de ieri, ceva imi sfarama coastele. Printre ele, peste noapte, si-a facut culcus o forma. Scurma, zgarie si ciupeste, facandu-ma sa-mi inconvoi corpul intr-un mod nefiresc. Va trece. E doar un junghi.

Ma asez pe scaunul din bucatarie si privesc usa frigiderului care nu se mai deschide de greutatea greselilor pe care le-am colectionat ca suveniruri. Sunt frumoase toate. Dureros de frumoase.

Le privesc minute in sir, pe fiecare in parte, pana cand chipul mi se deformeaza asemenea unei masti din tragediile antice.

Orele trec, rotunde, perfecte, ca margelele intr-un sirag. Camera devine din ce in ce mai mica. Durerea dintre coaste a ajuns la maini si la stomac. Junghiul nu imi da pace. Se zvarcoleste printre viscere, urla si tipa in interior.

Paralizata, ma arunc pe pat. Degetele imi tresar necontenit si nu le pot controla. Din cand in cand, cate o trosnitura imi traverseaza trupul si imi loveste timpanul. Junghiul imi vorbeste. Schimonosit si uricios, arunca vorbe pe care ma chinui sa le inteleg. Ii strig si eu. Il implor sa ma lase in pace. Dar rade demonic.

Astept sa treaca noaptea. Poate il vindeca. Cu ochii fixati in tavan, urmaresc primele pete de lumina. Junghiul bombane si bolboroseste. Pulseaza intre coaste si ma lasa cu greu sa respir.

Garbovita, imi fac curaj si pasesc spre oglinda. Ma privesc pentru prima oara in ultimele luni. Junghiul e acolo. Cu zambetul lui infricosator.

Cu degetele, imi fac loc sub piele. Imi mangai coastele si pornesc in cautarea demonului. Am sa te gasesc, am sa te scot si am sa te arunc in noroi. Am scormonit asa cateva ore. 

Sangele imi mangaie soldurile si coapsele. Curge senin. Rosu aprins, impletind o frumoasa broderie pe picioare.

Sleita, am picat pe podea. Nu era nimic. Nu era nimic. Mi-am amintit cum te-am visat ultima oara.

M-ai intrebat ce am sub coaste.

Te am pe tine. Te am pe tine.

                                                                                                                                                (Foto: Silvia Grav)

Contre-jour

 Eu am vrut sa-ti tin umbra, ca sa nu te arda razele lui.

Insa n-am stiu ca n-ai sa ma mai vezi de la atata soare. 

(Foto: Polina Washington)

Ianuarie

Ianuarie a scormonit in noi, pana ne-a rupt in doua. Ne-a sfasiat pielea, a scotocit prin carne si ne-a frant coastele, facandu-si culcus intre plamani si inima. A stat acolo zile intregi. La inceput, era doar un fir de raceala, ce urca pe trahee la fiecare cuvant rostit. Apoi, se auzea ca un clinchet, la fiecare bataie de inima, de parca doua pahare fine de cristal sarbatoreau necontenit in interiorul nostru.

Mai tarziu, si-a lasat greutatea pe plamani si ne-a inghetat coloana, inconvoindu-ne trupurile intr-un mod straniu si nefiresc. Garboviti si inghetati, am incetat sa ne mai privim. Nici macar nu ne mai vorbeam. Ne purtam trupurile greoi, de parca ne chinuiam sa traversam un ocean de clei. Ochii, candva verzi, se pierdusera intr-un cenusiu abisal, ca doua puncte difuze pe o panza alba ca laptele.

Prin pielea stravezie, venele deveneau din ce in ce mai vizibile. Pareau urme sterse de carbune lasate de o mana stangace. In interior, durerea devenea din ce in ce mai acuta. O puteam auzi cum scrijelea peretii arterelor, articulatiile si tendoanele. Sangele isi facea din ce in ce mai greu drum spre organe, pana a incetat complet sa se mai miste.

Pierdusem caldura, iar acum interiorul ne era plin de faramitele unei vieti ce a fost candva, ce luau forme diverse, precum cioburile dintr-un kaleidoscop.

Ai intins mana spre mine, sperand la o ultima senzatie, poate la un crampei de caldura, o intepatura care sa ne dezamorteasca, sa ne invie. Atunci, ne-am frant amandoi, de la mijloc, imprastiindu-ne pe pamantul inghetat.

Totusi, dupa atata ceata, am revazut cerul. Se juca vioi deasupra noastra, ca laptele proaspat varsat intr-o cafea fierbinte. Rand pe rand, fulgi au inceput sa ne acopere. Curand, aveam sa devenim hrana pentru cateva fire de iarba ce asteptau sa infloreasca poate intr-o alta viata.