prOMISIUNE

Eu mi-am promis ca nu am sa te scriu, dar m-am trezit deodata cu cuvintele sangerand pe foi. Curgeau siroaie, in randuri peste randuri, vorbind vrute si nevrute despre tine.

Am incercat sa le opresc, dar imi sareau printre degete ca boabele de grindina la inceput de furtuna.

Am vrut sa le sterg, dar rosul mi s-a intins pe maini si pe chip.

Acum, pielea mi-e patata de tine si ma tem ca nu ma mai poate spala nicio ploaie.

(Photo: Austin Tott)

Indurare

Stiu ca nu am voie sa iti spun ca mi-e dor de tine. Si nici sa iti cer sa ma imbratisezi, atunci cand simt ca am sa cad din picioare.

Stiu ca trebuie sa imi tin mainile in buzunare, cand tanjesc sa mi le strangi in ale tale. 

Stiu ca am invatat sa rad strengareste, desi as plange ca un copil, cu sughituri si suspine.

Stiu ca trebuie sa fiu vesela, chiar daca imi vine sa strig de disperare.

Stiu ca afisez ignoranta, cand, de fapt, mi-as lipi buzele de ale tale si le-as tine asa pana n-as mai putea sa respir.

Mi-e dor de tine...

Mi-e do...

Suspendare

"Rupe funia!" 

Nu imi amintesc de cat timp stau aici suspendata, prinsa in franghii care mi-au intrat in carne, ma sugruma si ma secatuiesc de energie. Am obosit. Ma doare trupul, iar asteptarea a devenit cea mai cruda tortura.

Nici macar nu stiu ce mai astept de fapt. Sa vii, sa imi vorbesti, sa ma imbratisezi? Sa cad sau sa ma inalt? M-am hranit cu atatea vise, incat nici nu mi-am dat seama ca nu eram in bratele tale, ci in aceasta dureroasa stransoare, in eterul rece, batuta de vant si de ploaie, arsa de soare si de stele.

Mainile mi-au amortit de la atata cersit. Le-am intins catre tine, tanjind, sperand. Iar de fiecare data, funia isi facea loc tot mai adanc in carne, sangerand incontinuu, necrozand. 

Nu mai am voce. Am strigat dupa tine si am implorat, pana am amutit. Mi-a ramas doar un suras gol, ori de cate ori am impresia ca ma atingi, ca imi vorbesti. Dar esti jos.. mult prea jos. Ah, iluzia e dulce...

"Rupe funia!"

"Nu te intoarce! Rupe funia!"
"Nu fi las! Rupe funia!"

Mi-e atat de foame si de frig, incat imbratisarea pamantului pare a fi singura salvare.

"Rupe funia!"
"Nu fi las! Rupe funia!"

Prefer sa cad, sa ma sfaram, sa devin pulbere, decat sa sfarsesc in aceasta suspendare.

"Rupe funia!"

 Rupe...

Copacii

Copacii obositi s-au lasat in voia vantului. Au uitat de greutatea soarelui din vara, iar acum se leagana si asteapta.

Sunt tristi, batrani, infrigurati. Le-au mai ramas doar miile de ganduri, de vise si sperante cu care i-am impodobit in zilele de aur.

Pe o creanga, am agatat toate jumatatile de apus pe care le-am privit impreuna. Alaturi, stau norii sangerii si picaturile de ploaie in care ne-am scaldat privirile cand ne-a fost dor. Pe o alta, am asezat pasii din asfaltul fierbinte si gurile de aer incins.

Am pus si cele cateva petice de iarba in care ne-am petrecut dupa-amiezele. Si carul mare si luna plina, din noptile cu insomnii.

Am pus refrenele care spargeau tavanul in fiecare dimineata si cartile din care se scurg cuvinte peste cuvinte...

Inveliti in amintirile noastre, copacii obositi vor adormi fericiti in sfarsitul de afara.

                                                                                                                   (Foto: Barbaros Cangürgel)

Ma simt ca un Pahar cu Mare 

Uitat o dupa-amiaza-n soare...

Dezarmant

Tu ai putea fi cu usurinta o noapte. Rece, intunecata, obscura. Momentul in care ies la suprafata cele mai sumbre priviri, cele mai intunecate dorinte, incununate de rasete malefice.
Insa, oricat de noapte ai fi tu, m-as arunca in tine cu usurinta si inocenta unui fulg.
M-as lasa invaluita de negru, de ceata, de umezeala rece cu ochii inchisi si cu bratele intinse.
M-as lasa prada mainilor tale, stransorii dureroase si cuvintelor pe care nu le pot intelege.
M-as lasa devorata de privirea taioasa si de buzele insangerate, fara a spera dupa o salvare.

Goala, cu mintea dezgolita si palmele zdrelite, as prefera sa-ti fiu victima, decat nimic. 

Reprimare

Maini frante se cauta prin intuneric.
Se aprind, se ating, se sting.

Din ele tasnesc picaturile neon
Ale chemarilor si trupurilor
Azvarlite in tenebrele mintii.

Le-am ferecat cu un zambet,
Dar cu infinita spaima ca
Vor evada intr-o zi.

Ca vor sfarteca viscerele.
Ca vor curge prin ochi
Si pe buze.
Ca vor sfasia carnea si pielea.
Si ne vor transforma
In ceea ce refuzam sa credem ca suntem de fapt.

Ultimii oameni

Lumea se topise sub privirile noastre. Peretii curgeau, caramida cu caramida, lasand in urma un val de tarana ce oxida in lumina lunii. Copacii se aplecau inghititi de pulbere. Iar strazile dispareau, rand pe rand, in negura pamantului.

Doar stralucire...

Noi am fugit cu palmele sudate. Fara un drum spre casa. Fara intoarcere...

Asteptam doar stelele sa ne zgarie ochii.
Eram ultimii oameni de la marginea noptii...

Stransoare

M-am izbit cu tampla de pieptul tau
Murmurand un "mai ramai".

Bataile inimii tale imi sfartecau creierul
Precum zeci de sageti lansate de cel mai aprig vanator.

Curgeau rauri de durere rosiatica,
De dorinte,
De vise,
In lanceda stransoare.

Oh, dulce caldura!
Caldura umeda
A plecarii. 

Letargia sufletelor

O camera aproape goala. In colt, un pat pe care se vad inca urmele dragostei. Langa el, o masa pe care au fost aruncate cateva carti fara cuvinte si o vaza cu maci uscati. Doua perdele albe stau agatate de fereastra deschisa catre nicaieri. Praful alearga prin aer in cautarea unei picaturi de soare. Sufletul ei sta atarnat de marginea patului. El priveste podeaua tocita de atatia pasi si-si framanta palmele umede. Pe fundal, se aud ecouri ale iubirii din trecut si multe intrebari fara raspuns.

Candva, pe usa aceea a carei clanta sta atarnata doar intr-un cui indoit, au intrat zambind, cu ochii larg deschisi, visand la vaze pline cu flori, la zile de toamna cu caldura, la nopti de vara cu adieri parfumate, la rasete prelungi si "te iubesc"-uri nesfarsite.

"Nu. Sigur nu eram noi!" 

A fost singurul raspuns. 

Iminenta

Cand m-am aruncat in gol cu bratele intinse
Si aerul a inceput sa se joace cu mine,
Am inchis ochii.
Atunci am stiut ca m-am indragostit de tine.

 Acum astept sa ma izbesc.

Epilog

Au inflorit macii... 
Iar noi nu mai suntem. 


                                                                                                                              (FOTO: Bogdan Grigore)

Subtil

Vremea asta miroase a tine. Si briza si marea la fel.
Miroase a privirile verzi pe care ni le aruncam dupa perdeaua de praf
Si a sutele de cafele pe care le sorbeam pe coridor doar ca sa te mai vad o clipa.
Miroase a o suvita de par cu aroma de maci si soare de mai.
Miroase a plimbarile tarzii pe plaja pustie cand umblam cu privirile adanc infipte in nisip
Dar cu gandul mereu pe buzele unul altuia.


Vremea asta miroase a dor si a balconul de la etajul 3.

De verde

Ce ne facem acum?

Cand am sorbit din acelasi ceai.

Ce ne facem acum?
Cand am imbratisat amandoi marea.

Ce ne facem acum?
Cand ne-a udat aceeasi ploaie.

Ce ne facem acum?
Cand si ochii tai sunt verzi.

Fum

Ma asteapta muntele... sa il respir.

Ce fericita sunt! Caci am sa fiu mai aproape de Soare.
Si am sa ii soptesc sa ma fiarba.

Si am sa fierb...
Am sa fierb...
Sa fierb...
Fierb.

Pana mi se vor transforma mainile, ochii, buzele si visele in milioane de vapori.

[Ce ciudat e sa zbori!]

Si am sa ma rog de Luna sa te transforme in fum...
Ca sa alergi dupa M I N E.

Sleeping with ghosts

Ceasul ticaie: Tic-Tac.

Noaptea imi apasa pe plamani si iar visez ca te tin de mana. Mana ta care se termina brusc undeva pe la cot... si restul e ceata. E soare, dar ceata.
Glezna dreapta mi-e dezvelita si simte racoarea ploii de afara. In vis, e spuma marii.
Cativa fulgi rebeli imi gadila piciorul stang. Nisipul...da... sigur e nisipul din sandale.

Stiu ca dupa valul acela de lumina si caldura care iti acopera chipul, imi zambesti. Si poate imi spui si o poveste. Dupa care sa te opresti brusc si sa ma intrebi ce mai fac.

In camera mea e inca noapte si nu stiu daca imi e dor de tine...

Imbratisare

Caut cu disperare niste palme in care sa ma cuibaresc...

Azi, imi doresc mai mult ca oricand o imbratisare.

Doua brate deschise care sa imi cuprinda umerii. Si o inima de care sa imi lipesc urechea stanga... iar bataile ei si sa ma adoarma... Tic Tac.
Vreau sa simt caldura unui trup viu... caci m-am saturat de cadavre.
Si un piept care sa adune toate lacrimile... Un piept care sa nu se supere ca il plang.

Vreau o mana care sa imi mangaie parul si obrazul... si un chip care sa-mi zambeasca.

Vreau o imbratisare plina de liniste si pace...
O imbratisare nesfarsita.

Coloana Rupta

Mirosul de mucegai isi facea loc prin nari pana spre adancul creierului... O usturime puternica zvacnea undeva in spatele ochiului si picura putin cate putin de parca in loc de lacrimi, plangeam cu acid. Nu zaream mare lucru... O camera goala, cu pamant pe jos si pereti din lemn putrezit. Lumina palpaia prin cateva crapaturi ce tineau loc de ferestre.
Mi-am infipt cu putere degetele julite in pamantul umed si am incercat sa ma ridic. Dar trupul parca nu era al meu si oricat ma chinuiam nu reuseam sa il fac sa se urneasca. Inca o miscare, doua... Durerea imi umezea obrazul incat puteam sa jur ca pentru cateva momente devenisem Coloana Rupta a Fridei Kahlo.
Nu stiu cat timp am ramas in genunchi, cu palmele infipte in pamant. Durerea devenise amorteala... o amorteala placuta, calda, care imi invada toate oasele. Piciorul drept, piciorul stang... am reusit sa ma indrept. Pentru prima data dupa atata timp simteam pamantul sub picioare. Stateam pe loc, imi priveam trupul, rochita alba cu volane prinsa la brau cu un cordon care candva fusese rosu.
Mi-am scuturat pamantul de pe genunchi si intr-un gest rapid am facut primii pasi spre usa. Era o usa pe care nu imi amintesc cand am intrat. Zavorul ruginit s-a miscat intr-un scartait puternic si lumina mi-a invelit fata. O poteca serpuia printre brazde de flori si iarba. Parfumul de tei inghitise aproape in intregime mirosul de mucegai.
Am pornit printre copaci cu soarele de mana. Stiam ca undeva, cineva ma asteapta...


Ma salvasem...

Totul se pierde

Totul se pierde.

Chiar si atunci cand se schimba, inseamna ca se pierde si ii ia locul un alt ceva.
Pierdem timp si spatiu.
Ne pierdem cu firea si astfel ii pierdem pe ceilalti.
Pierdem lucruri si sentimente.
Pierdem priviri si amprente.

Pierdem cuvinte si ganduri.
Pierdem sperante si vise.
Pierdem momente si gesturi.

Universul e prea mare... si ne pierdem prea usor.

Eu am pierdut parfumul tau... si ma tem...

Ceasca de ceai

Noapte...
M-am invelit cu Februarie.

Am ingropat ceaiul intr-o cutiuta de catifea sperand sa se mai pastreze pana cand ai sa vii.
Zaharul asteapta inghetat pe dulap si lingurita plange pe masa.

Doar ceasca alba, cu toarta ei stramba, tanjeste dupa degetul tau si buza fina de sus... Ca in sarutul dulce sa ii lasi gustul tau...
Ceasca alba se hraneste cu tine, cu vorbele tale insetate.

Aburul s-a racit... de dor sa-ti mangaie obrazul zgariat. Si ochii sa-ti lacrimeze... in ceasca de ceai.

Te-asteapta, inca...