Letargia sufletelor

O camera aproape goala. In colt, un pat pe care se vad inca urmele dragostei. Langa el, o masa pe care au fost aruncate cateva carti fara cuvinte si o vaza cu maci uscati. Doua perdele albe stau agatate de fereastra deschisa catre nicaieri. Praful alearga prin aer in cautarea unei picaturi de soare. Sufletul ei sta atarnat de marginea patului. El priveste podeaua tocita de atatia pasi si-si framanta palmele umede. Pe fundal, se aud ecouri ale iubirii din trecut si multe intrebari fara raspuns.

Candva, pe usa aceea a carei clanta sta atarnata doar intr-un cui indoit, au intrat zambind, cu ochii larg deschisi, visand la vaze pline cu flori, la zile de toamna cu caldura, la nopti de vara cu adieri parfumate, la rasete prelungi si "te iubesc"-uri nesfarsite.

"Nu. Sigur nu eram noi!" 

A fost singurul raspuns.