Coloana Rupta

Mirosul de mucegai isi facea loc prin nari pana spre adancul creierului... O usturime puternica zvacnea undeva in spatele ochiului si picura putin cate putin de parca in loc de lacrimi, plangeam cu acid. Nu zaream mare lucru... O camera goala, cu pamant pe jos si pereti din lemn putrezit. Lumina palpaia prin cateva crapaturi ce tineau loc de ferestre.
Mi-am infipt cu putere degetele julite in pamantul umed si am incercat sa ma ridic. Dar trupul parca nu era al meu si oricat ma chinuiam nu reuseam sa il fac sa se urneasca. Inca o miscare, doua... Durerea imi umezea obrazul incat puteam sa jur ca pentru cateva momente devenisem Coloana Rupta a Fridei Kahlo.
Nu stiu cat timp am ramas in genunchi, cu palmele infipte in pamant. Durerea devenise amorteala... o amorteala placuta, calda, care imi invada toate oasele. Piciorul drept, piciorul stang... am reusit sa ma indrept. Pentru prima data dupa atata timp simteam pamantul sub picioare. Stateam pe loc, imi priveam trupul, rochita alba cu volane prinsa la brau cu un cordon care candva fusese rosu.
Mi-am scuturat pamantul de pe genunchi si intr-un gest rapid am facut primii pasi spre usa. Era o usa pe care nu imi amintesc cand am intrat. Zavorul ruginit s-a miscat intr-un scartait puternic si lumina mi-a invelit fata. O poteca serpuia printre brazde de flori si iarba. Parfumul de tei inghitise aproape in intregime mirosul de mucegai.
Am pornit printre copaci cu soarele de mana. Stiam ca undeva, cineva ma asteapta...


Ma salvasem...