Inca nu m-am trezit

Dorm...inca dorm. M-am trezit probabil candva, pe la 19 ani, dar am adormit iar.
Uneori mai si visez...dar se intampla destul de rar. Visez oameni si locuri care vin si pleaca. Care se atarna de poalele paltonului meu si pe care continui sa ii car cu mine peste tot pe unde ma duc si pe unde dorm.
Umblu ca o somnambula prin viata altora. Nu stiu cand intru, nu stiu cand ies si nici macar cand vorbesc. Stiu doar ca mereu iubesc un alt nume. Ce fel de somnambul e ala care iubeste? Nu stiu.
Cateodata visez ca ma trezesc. Dar e prea ceata asa ca adorm la loc...

De ce "Paharul cu mare"...

- Zi ceva! De o oră mă tot uit la tine!

Dar el privea pierdut. Nu ştiam unde. Nici macar nu îşi ridica ochii. Parcă avea în faţă un ecran pe care rula ceva. Parcă citea o carte în care era prea absorbit şi nu mă auzea...

-Aş bea ceva...nu vrei şi tu?

Aveam în faţa noastră două pahare. Voiam să le umplu cu ceva...nu ştiu...

- Umple-le tu...cu cuvinte...

Doream să îi sorb cuvintele, să pună câteva în pahar apoi să le înghit cu poftă, să le savurez, sâ le simt în mine. Să fiu fericită! Dar el mă lăsa să mor de sete...

- Iti mai amintesti când am fost la mare? Era atat de frig...

Părul i se ridicase pe mâini deodata... şi începusem să văd marea în ochii lui...O mare furtunoasă ce se revărsa şi imi umplea paharul...

-...am intrat în apă...era sărata... şi începuse să plouă...

Ploua pe faţa lui, dar privirea tot nu şi-o mişca...Era o statuie. O statuie cu marea în ochi...

- ...a fost furtună iar marea voia să mă înghita în pântecele ei. Era spumoasă ca frisca, iar eu pluteam. Atunci ai intrat şi tu în mare şi ne-am unit amândoi într-un sărut sărat...Si ai plecat. Unde ai plecat?!

Dar nu mă auzea... Strigam în zadar, căci nici măcar nu mă aflam acolo... Eu eram în pahar, înecata în marea din ochii lui... murisem...

...

Ieri te-am ucis...

Ieri te-am ucis.Ţi-am ucis părul prea negru, ochii aceia adânci, nasul puţin cârn şi buzele prea subţiri, şi degetele lungi, şi toate măruntaiele tale..le-am ucis.

Astăzi, mă împiedic de cadavrele tale ,care nu se decompun, peste tot pe unde te-am ucis; pe banca din parc, sub podul acela roşu, pe locul de lângă mine din autobuz, pe scaunul de la bar, la chioşcul de ziare, uneori şi prin casă...pe gresia rece din bucătărie,în pragul uşii, pe canapea, în cada.
Uneori, toate variantele astea de Tu par că mai clipesc...se zbat într-un spasm, şoptesc cuvinte seci pe care nu le înţeleg, mă trag de păr şi mă zgârie pe faţă. Mâine, aştept pe cineva să vină să le adune. Sau mai bine..vino tu şi ia-te singur de pe jos...