Sufocare [sau cum sa inveti sa mori]

"Viata ne obisnuieste cu moartea prin somn..."

Intunericul imi inunda camera ca un ecou prin crapatura ferestrei, aducand cu el latratul cainilor de pe strada, luna si stelele, linistea muribunda a sufletelor in stare de veghe si adierea toropitoare a noptii...
Mi-am lungit trupul pe patul acela doar al meu, imbratisand moliciunea starii. Capul presa perna. Oh... perna imbacsita de imaginea si amintirea atator zile, de visele si zambetele, de dorintele si scenariile pe care le colectioneaza cu meticulozitatea unei arhive prafuite. Perna in care se sculptase obrazul meu, buzele, coltul ochiului si parul ravasit.
Chemam somnul... chemam somnul printre imaginile ce se perindau pe sub pleoapele mele inrosite, printre articulatiile incalcite si oasele zdrobite de salteaua calda.

Simteam cum adormeam... Simteam ca somnul a pus pecetea pe ochii mei. Auzeam cum respiram, auzeam linistea din camera, auzeam sangele prin vene si inima in timpane. Pendulam intre vis si realitatea incaperii.

Doua maini.

Doua maini au cuprins lungimea gatului meu. Erau incolacite perfect acoperind pielea in intregime. Era o stransoara invizibila care curand mi-a oprit respiratia. Nu dormeam, nu ma miscam.

O silueta, doua... se ridicau asupra trupului meu inert. Nu distingeam in intunecime decat ranjetul. Unul aproape de ureche in spate, iesind din perete si altul asupra mea, levitand... Si mainile strangeau...

Teama...am simtit teama. Teama de siluetele negre si de lipsa vreunul trup langa care sa ma cuibaresc. Teama de inima ce batea cu putere, de paralizia in care se afla corpul meu, de ochii inchisi prin care totusi vedeam clipele scurgandu-se.

Intr-un efort mi-am pus mainile la ochi si am reusit sa ii deschid. Aerul intra in plamani dupa clipe de sufocare... Nici o miscare, nici un zgomot...

Am adormit intr-un tarziu...