Retrospectiva

Am pasit pe balcon desculta. Am deschis larg fereastra si am lasat cele cateva grade cu minus sa goleasca camera de toata moleseala si toropeala acumulata in ultimele zile.

Am privit in gol la gramada de beton din fata mea, la copacii inghetati si la aleile aglomerate. Fulgii stateau in asteptare, undeva sus. Le e teama sa cada, sa se arunce. Ma gandeam la ei asa cum ma gandesc la mine adesea. Am 25 de ani, plang si imi e teama. Inca nu stiu de ce. Dar cred ca asta e doar o chestiune de timp, de spatiu, de iarna si de tine.

Am tras aerul rece in piept, fara sa ma faca sa tusesc. In cateva clipe, a disparut zgomotul, au disparut masinile, franele si claxoanele. Si fosnetul crengilor. Si vantul.

Nu mai simteam decat raceala din talpile vinete, inima care batea cu putere si mainile tremurande. Aceleasi maini care ieri adunau ramasitele unei cesti de ceai de pe gresia albastra a bucatariei...

M-am gandit la cum nu as fi vrut niciodata sa ma vezi asa. Dar cred ca a fost inevitabil si, oarecum, necesar.

Am mai tras o gura de frig in piept si am zambit. Primii doi fulgi si-au inceput dansul in aerul imbacsit. Se pare ca, intr-adevar, e doar o chestiune de timp.

Apoi am inchis geamul si m-am intors linistita in patul meu din camera de la etajul cinci.

Indurare

Stiu ca nu am voie sa iti spun ca mi-e dor de tine. Si nici sa iti cer sa ma imbratisezi, atunci cand simt ca am sa cad din picioare.

Stiu ca trebuie sa imi tin mainile in buzunare, cand tanjesc sa mi le strangi in ale tale. 

Stiu ca am invatat sa rad strengareste, desi as plange ca un copil, cu sughituri si suspine.

Stiu ca trebuie sa fiu vesela, chiar daca imi vine sa strig de disperare.

Stiu ca afisez ignoranta, cand, de fapt, mi-as lipi buzele de ale tale si le-as tine asa pana n-as mai putea sa respir.

Mi-e dor de tine...

Mi-e do...

Prognoza

 

Mi-e iarna de dor

mi-e ceata de somn

mi-e stele de tine

mi-e luna in mine.

Mi-e ploaie de sete

mi-e cer de secrete

mi-e vant de trecut

mi-e zori de sarut.

Mi-e apus de vise

mi-e nori de nezise 

mi-e soare de noi

mi-e val de-amandoi.

Solitudine

Cand nu esti aici
mi-as dori ca viata sa fie
o continua dupa-amiaza de august.

Fara noapte si luna
Fara ploi si somn
Fara vant si pomi
Fara iarna si ger
Fara ceai si miere
Fara muzica si parfum
Fara carti si rime

Doar o infinita ora trei.
Incolora.
Inodora.
Insipida.

                                                                                              (Foto: Ines de Castro)

Introspectie

E imaginea din oglinda. Un alt tu. Translucid, difuz, incalcit.

E ca atunci cand pronunti un cuvant de prea multe ori, incat isi pierde sensul. Asta simti. Ca ti-ai privit trupul atat de mult, incat nu mai e trup. Nu mai e al tau. E o gramada diforma, cu solduri prea late, sani lasati, nas carn si cearcane adanci, genunchi zdreliti si unghii roase.

Oglinda te amorteste. Te paralizeaza si te inghite. Apoi te roteste ca intr-un vortex, pana incepi sa-ti simti fiecare molecula din trup miscandu-se haotic. Si picioarele iti ajung in cap, si ochii in talpi, si inima in stomac, si pulsul in dinti. Cand s-a oprit, te scufunzi intr-o stare continua de greata. Si ai gust de sange in gura. Si tremuri.

Esti tot tu. Dar schilodit si mai imbatranit. De fapt, ti-e greu sa mai crezi ca esti inca viu. Pana la urma, linia dintre viata si moarte e foarte fina. La fel de fina ca distanta dintre tine si oglinda aceea rece.

Viata e un amestec de cald si umed. Viata e lichid, un murmur cleios, prelung.

Si vrei sa simti.

Priveste! Iti ridici doua degetele: cel aratator si cel mijlociu. Le infigi in incheietura mainii. Pana intra sub piele. Adanc, mai adanc. Si simti venele cum tresar si sangele cum pulseaza sub unghiile tale. E viata!

Si te afunzi si mai mult. Treci de cot, treci de umeri. Ocoleste inima, sa nu o ranesti! Urci pe laringe, printre corzile vocale, prin gat si mai sus. Iti prinzi ochii si ai iesit. Tine-i bine in maini. Acum te privesti pe tine cu ochii tai.

Si oglinda se sparge...