Eu am ramas [ Lesinul Rosu]

Stau cu picioarele lipite de perete. Unul mai sus, unul mai jos. Peretele acela, care candva fusese alb imaculat, da acum spre gri. E plin cu mazgalituri ale trecutului... Desene, nume scrijelite, versuri si cuvinte abstracte puse cap la cap monteaza un film.

Capul imi atarna pe marginea patului. Parul matura mocheta gri. Asternutul alb iese din colturi si dezveleste salteaua albastra patata de urmele atator vise si cosmaruri, dorinte si uitari. Ma acopera putin pe coapse, invaluindu-ma intr-o caldura inabusitoare si prea sleioasa.

Ochii mi se plimba prin camera mototolita. Ce ciudate sunt lucrurile vazute cu susu’n jos… o alta dimensiune a aceluiasi univers prafuit… Cum ar fi sa vedem toata viata cu susul in jos…?

Mocheta gri e imbacsita de pasii tuturor sufletelor care au trecut pe aici. Au intrat pe usa cojita, cu clanta de metal manjita de cateva picaturi de vopsea si au iesit tot pe acolo… mai devreme sau mai tarziu… Eu am ramas.

Tavanul este ciuruit de tantari striviti. Oare cine s-a trezit in toiul noptii, zgariat de bazaitul insistent, a luat perna si a inceput sa arunce dupa ei, scuturand toate gandurile atarnate de tavan ca merele coapte intr-un mar?

Intre geamurile amprentate de atatea priviri si-au facut casa niste paianjeni. Daca l-as deschide, le-as distruge micul univers. Asa ca ii privesc in continuare ca intr-un acvariu… Singurele fiinte vii scaldate de razele prafuite ale soarelui…

Sangele incepe sa imi inunde creierul . Rosu…rosu… Negru!