Şi totuşi tăcere…

Mă apăsa o durere cumplită în frunte. Încercam să o descifrez cu mintea dar de fiecare dată dădeam greş. Simţurile îmi erau amorţite. Nu auzeam decât bâzâitul insistent al unei muşte. Mai aproape sau mai departe… nu puteam să-mi dau seama.

După lungi eforturi am reuşit să mă trezesc. Geamul spart din faţă îmi împăienjenea ochii. Fruntea mă durea din ce în ce mai tare. Şuviţe de păr mi se amestecau cu sânge închegat şi cu sudoare şi îmi alunecau pe ochi, pe nas, pe gură. Îmi era o sete nebună…

Cum am ajuns în acea maşină izbită de singurul copac ce mărginea drumul? Nu ştiam... Soarele ardea cu putere ; cred că era amiază. Lanurile de grâu mocneau. Se lăsau când în stânga, când în drepta, deşi eu nu simţeam adiere de vânt. Pe mijlocul şoselei, ce şerpuia către nicăieri, reuşeam cu greu să descifrez o siluetă.

Era o fetiţa… Stătea ghemuită lângă un câine întins. Nici mort, nici viu…gâfâia cu limba într-o parte lăsând o dâră de bale pe asflat.Nu şi-a mişcat ochii de la câinele muribund. Parcă nici nu m-a simţit apropiindu-mă. Ţinea ceva în braţe, lipit de piept şi din când în când scotea un oftat înecat de lacrimi.

Nu ştiu câtă vreme am privit-o. Avea părul de o mătase ireală şi pielea atât de albă… Nu îi vedeam chipul. Doar nasul îi ieşea dintre suviţele aurii.

S-a ridicat. În mână ţinea o păpuşă amărâtă din cârpă. Cât de cunoscut îmi părea acel obiect cusut din sute de bucăţele de material colorat, cu părul din lână şi ochii din nasturi.

Plânsetul i se amplifica iar ecoul vocii ei acuzatoarea mă izbea direct în piept. Striga cuvinte pe care le înţelegeam cu greu. Arăta cu degetul ei mic spre trupul meu împietrit. Nu puteam să mă mişc, nu puteam să vorbesc. Fetiţa aceea, atât de firavă vorbea pentru mine. Vorbea şi plângea…

Doream să nu mai văd şi să nu mai ascult! De ce mă durea atât de tare? De ce cuvintele ei se înfigeau ca ţapuşele în pielea, în carnea şi în celulele mele atât de profund?

M-am prăbuşit. Asfaltul fierbinte îmi frigea mâinile, coastele, faţa… Nu se mai auzea nimic. Fetiţa disparuse cu câinele şi cu păpuşa ei cu tot… Nu vedeam decât cerul mai albastru ca niciodată, întrerupt aievea de norii albi. La orizont o dunga neagră aducea furtună…

Şi totuşi tăcere…