Azi mi-am vazut creierul imprastiat pe trotuare pline de praf, negre dupa atata somn de iarna.
Am urcat in autobuz si m-a izbit mirosul puternic de plictiseala, de munca, de stres, de lene, de betie si mai ales de moarte. M-a izbit atat de tare incat mi-a bubuit cutia craniana iar ochii mi-au cazut in palme. Ce fericireeee!!! Pentru prima data nu m-am mai reflectat in ceilalti, ci m-am putut privi cu proprii mei ochi!
In gropile pline de noroi dureros mi-am rupt gleznele. Si a trebuit sa imi tarasc trupul, tocindu-mi coatele de bordurile amare. Dar nu m-a durut... caci sufletul imi statea atarnat de cablurile electrice.
Maine, o iau de la capat...
3 comentarii:
trupul se vindecă...sufletul...poate nu mereu !
O zi plina.
Lasa ca vine si weekendul.
Sper doar sa nu ploua...
Trimiteți un comentariu