prOMISIUNE

Eu mi-am promis ca nu am sa te scriu, dar m-am trezit deodata cu cuvintele sangerand pe foi. Curgeau siroaie, in randuri peste randuri, vorbind vrute si nevrute despre tine.

Am incercat sa le opresc, dar imi sareau printre degete ca boabele de grindina la inceput de furtuna.

Am vrut sa le sterg, dar rosul mi s-a intins pe maini si pe chip.

Acum, pielea mi-e patata de tine si ma tem ca nu ma mai poate spala nicio ploaie.

(Photo: Austin Tott)

Cei mai frumosi necunoscuti

Ne-am trezit aruncati intr-un colt de cafenea ascunsa, in sunet de pasi grabiti, tunete si picaturi de ploaie. Suntem doi straini pierduti prin fum de tigara, care nu stiu inca cine e vanatorul si vanatul. Oare cine va apasa primul pe tragaci? Cert este ca, inca de la prima privire, in mintea noastra, am inceput sa adunam tributul pentru pacatul pe care il vom comite.

Calmul pe care il mimam ne stranguleaza pe interior si ne trimite spasme in degetele ce se joaca nervos pe fata de masa. Pastram aparentele unor maniere rapid tradate de marea spumoasa din ochii mei si de apusul arzator din ai tai. In timp ce zambim amabil, umbrele noastre se incolacesc intens, pe podea, in lumina difuza a lampii de pe perete.

Vorbim nimicuri despre altii si altele, pe un ton relaxat, desi sufletele noastre alearga cu viteza luminii intr-un carusel colorat.

Incercam sa ne linistim mainile si sa oprim ticul nervos pe care l-am dezvoltat atat de rapid in aceste cateva minute. Scuturam scrum imaginar din tigari abia aprinse in scrumiera din fata noastra, satula deja de privirile ce incearca sa se limpezeasca in sticla ei. Lovim nervos cu varful pantofilor piciorul mesei, iar cand ne atingem pentru o clipa, ne cerem scuze pentru acest mic accident.

Se face tarziu. Noaptea abia ne mai permite sa ne zarim. "As sta aici, cu tine, o viata", murmura aerul din jurul nostru.

La plecare, m-ai imbratisat gentil. Stransoarea ne-a dat, insa, de gol. Sangele ne galopa prin vene, iar inimile ne bateau atat de tare, incat le puteam auzi.

Ti-am urat un "noapte buna" amabil si m-am indepartat usor de tine. In cateva secunde, plamanii au inceput sa urle in mine.

"Vaneaza-ma! Vaneaza-ma!" 

Junghiul

Partea dreapta a patului este goala de luni de zile. Diminetile au devenit enervant de linistite si de calme. Nimic nu le mai sparge monotonia. Zac trase la indigo, sub ceata aceleiasi taceri. In mijlocul camerei sunt doar eu. Singura prezenta aproape vie. O figura asemenea unei sculpturi in ceara, prea palida, prea rece, prea uscata, inghitita de asternuturile albe, prafuite.

Fiecare dimineata este rupta din aceeasi partitura. Ma trezesc bataile inimii mult prea puternice. Te-am visat iar. La fel.

Primele minute sunt intotdeauna cele mai dificile. Razele soarelui imi inteapa pielea. Greutatea propriilor oase ma impiedica sa ma ridic. Miroase a vechi si a mucegai, iar pofta de cafea a pierit de mult.

Raceala pardoselii imi strapunge talpile. E un semn ca inca mai sunt in viata. Totusi, azi, spre deosebire de ieri, ceva imi sfarama coastele. Printre ele, peste noapte, si-a facut culcus o forma. Scurma, zgarie si ciupeste, facandu-ma sa-mi inconvoi corpul intr-un mod nefiresc. Va trece. E doar un junghi.

Ma asez pe scaunul din bucatarie si privesc usa frigiderului care nu se mai deschide de greutatea greselilor pe care le-am colectionat ca suveniruri. Sunt frumoase toate. Dureros de frumoase.

Le privesc minute in sir, pe fiecare in parte, pana cand chipul mi se deformeaza asemenea unei masti din tragediile antice.

Orele trec, rotunde, perfecte, ca margelele intr-un sirag. Camera devine din ce in ce mai mica. Durerea dintre coaste a ajuns la maini si la stomac. Junghiul nu imi da pace. Se zvarcoleste printre viscere, urla si tipa in interior.

Paralizata, ma arunc pe pat. Degetele imi tresar necontenit si nu le pot controla. Din cand in cand, cate o trosnitura imi traverseaza trupul si imi loveste timpanul. Junghiul imi vorbeste. Schimonosit si uricios, arunca vorbe pe care ma chinui sa le inteleg. Ii strig si eu. Il implor sa ma lase in pace. Dar rade demonic.

Astept sa treaca noaptea. Poate il vindeca. Cu ochii fixati in tavan, urmaresc primele pete de lumina. Junghiul bombane si bolboroseste. Pulseaza intre coaste si ma lasa cu greu sa respir.

Garbovita, imi fac curaj si pasesc spre oglinda. Ma privesc pentru prima oara in ultimele luni. Junghiul e acolo. Cu zambetul lui infricosator.

Cu degetele, imi fac loc sub piele. Imi mangai coastele si pornesc in cautarea demonului. Am sa te gasesc, am sa te scot si am sa te arunc in noroi. Am scormonit asa cateva ore. 

Sangele imi mangaie soldurile si coapsele. Curge senin. Rosu aprins, impletind o frumoasa broderie pe picioare.

Sleita, am picat pe podea. Nu era nimic. Nu era nimic. Mi-am amintit cum te-am visat ultima oara.

M-ai intrebat ce am sub coaste.

Te am pe tine. Te am pe tine.

                                                                                                                                                (Foto: Silvia Grav)

Contre-jour

 Eu am vrut sa-ti tin umbra, ca sa nu te arda razele lui.

Insa n-am stiu ca n-ai sa ma mai vezi de la atata soare. 

(Foto: Polina Washington)

Ianuarie

Ianuarie a scormonit in noi, pana ne-a rupt in doua. Ne-a sfasiat pielea, a scotocit prin carne si ne-a frant coastele, facandu-si culcus intre plamani si inima. A stat acolo zile intregi. La inceput, era doar un fir de raceala, ce urca pe trahee la fiecare cuvant rostit. Apoi, se auzea ca un clinchet, la fiecare bataie de inima, de parca doua pahare fine de cristal sarbatoreau necontenit in interiorul nostru.

Mai tarziu, si-a lasat greutatea pe plamani si ne-a inghetat coloana, inconvoindu-ne trupurile intr-un mod straniu si nefiresc. Garboviti si inghetati, am incetat sa ne mai privim. Nici macar nu ne mai vorbeam. Ne purtam trupurile greoi, de parca ne chinuiam sa traversam un ocean de clei. Ochii, candva verzi, se pierdusera intr-un cenusiu abisal, ca doua puncte difuze pe o panza alba ca laptele.

Prin pielea stravezie, venele deveneau din ce in ce mai vizibile. Pareau urme sterse de carbune lasate de o mana stangace. In interior, durerea devenea din ce in ce mai acuta. O puteam auzi cum scrijelea peretii arterelor, articulatiile si tendoanele. Sangele isi facea din ce in ce mai greu drum spre organe, pana a incetat complet sa se mai miste.

Pierdusem caldura, iar acum interiorul ne era plin de faramitele unei vieti ce a fost candva, ce luau forme diverse, precum cioburile dintr-un kaleidoscop.

Ai intins mana spre mine, sperand la o ultima senzatie, poate la un crampei de caldura, o intepatura care sa ne dezamorteasca, sa ne invie. Atunci, ne-am frant amandoi, de la mijloc, imprastiindu-ne pe pamantul inghetat.

Totusi, dupa atata ceata, am revazut cerul. Se juca vioi deasupra noastra, ca laptele proaspat varsat intr-o cafea fierbinte. Rand pe rand, fulgi au inceput sa ne acopere. Curand, aveam sa devenim hrana pentru cateva fire de iarba ce asteptau sa infloreasca poate intr-o alta viata.

Insula

Cu tine am adunat cele mai frumoase vise neimplinite. Ma gandesc adesea la toate plimbarile tarzii cu taxiul pe care nu le-am facut. La toate strazile pe care nu le-am strabatut. La toate scrisorile pe care nu ni le-am trimis. La locurile mele favorite pe care nu ti le-am aratat. La toate acoperisurile pe care nu am urcat sau la toate ploile sub care nu am dansat. Visele noastre sfasietor de frumoase.

E decembrie. Stau pe podea, rezemata de caloriferul rece si trag dintr-o tigara. Privesc urmele de praf de pe mobila, la lumina unei veioze. Aceiasi veioza sub care am dansat in duminica aceea de august. Imi curg prin fata ochilor cuvintele din telefon, mesajele, pasii spre tine din acel pasaj murdar, albumul Arctic Monkeys din casti si cea mai frumoasa ora sase dimineata pe care am trait-o vreodata.

Ce ciudat... peretii imi sunt tapetati cu sute de fotografii. Niciuna cu tine. Insa esti mai prezent in camera asta ca oricine. Esti aici cu totul, cu marea, cu nisipul de vara trecuta, cu vantul rece din Tabacariei, cu avioanele de pe cer, cu insula pe care ne-am imaginat-o si pe care am desenat cele mai frumoase apusuri.

Mi-e dor de tine. 

"Inchid ochii. Adorm cu gandul la zile in care treceam peste o alta zi cu tine."

La revedere

Noi am fost copiii pe care visele nu i-au lasat sa doarma. Care au crescut cu obrazul lipit de nisip, agatandu-si dorintele de stele. Care nu au crezut decat in inaltul cerului si ale caror jucarii au fost norii si soarele.

Am crescut, alergand cu caii salbatici pe campii neumblate. Nestatornici, tematori, privind mereu spre apus. Azi suntem oamenii pe care nicio mana nu ii poate cuprinde. Avem trupul din fire de nisip ce se scurg fantomatic printre degetele infometate. Iar in ochi ni se framanta marea inspumata. Ce suflet ne-ar putea intelege? Ce om ne-ar putea iubi?

Suntem doar noi doi. Aruncati in doua lumi diferite, asteptam sa se nasca a treia in care sa ne putem reintalni. In care sa ne putem plimba de mana, cu talpile goale si zambete largi pe chipuri.

Pana atunci, te visez in fiecare noapte in care canta greierii si ma rog ca pamantul sa ramana la fel de mic pentru noi.

Preaviz

Dezlipeste fiecare stea. 

Sterge norii cu radiera.

Desurubeaza luna.

Stinge soarele.

Si demonteaza cerul.

Împăturește aleile. 

Smulge copacii. 

Impacheteaza bancile.

Strange iarba.

Si toarna lacul intr-un borcan.

Pune-le pe toate in cutii.

Aseaze-le pe rafturi si inchide debaraua.

Azi Tara Minunilor a fost desfiintata.

Mise-en-scène

Te visez adesea. Intotdeauna ma tii de mana si imi zambesti senin. Cerul e ireal de albstru si soarele deseneaza o aura in jurul tau. Copaci cu forme bizare si flori inventate ne deschid calea. Buzele tale murmura ceva, iar eu rad in hohote ca un copil. Ai palmele calde si imi place cum imi strangi degetele. Sunt aceleasi palme care mi-au atins timid umerii in acea duminica tarzie de iulie. Si aceleasi brate in care m-am cuibarit intr-un inceput de noiembrie. Cand ne-am asezat sufletele pe un fotoliu vechi, intr-un balcon suspendat deasupra orasului, si prin geamurile sparte ne-am dizolvat intr-un apus de aur.

Viata noastra e o zi de duminica, mi-am spus atunci. Cand diminetile incep cu o cafea tremuranda, iar tu ma privesti cum nu m-a mai privit nimeni niciodata. Cand draperia se joaca cu praful de pe podea, cand nu e nici frig si nici cald, iar timpul se opreste din suspinat...

Tu esti un apus, imi spun acum. Unul in care imi clatesc ochii in fiecare seara, care imi inunda camera la fiecare ora 20, imi scrie povesti in oglinda de pe perete, iar apoi imi canta cele mai frumoase cantece de adormit. Ca sa te visez iar si iar si iar...

Si stiu ca va veni o zi in care visele noastre vor inceta sa mai alerge pe piste de bicicleta. Cand o sa apari la capatul uneia si ai sa ma iei de mana. Apoi o sa ma duci sa ne citim "viitorul scris pe fundul marii, in nisip".

Spre Soare

Curand, o sa ne inghita verdele. Hipnotizati de soare, ne vom pierde pe aleile inmiresmate. Ne vom curata pantofii de noroi, vom scutura de pe umeri toate noptile lungi de iarna pe care le-am petrecut inecati in vin si aburi si vom pasi inocenti catre noul nou.

Tu ai sa uiti de mine, iar eu am sa incerc sa uit de tine. Cert e ca nici nu iti vei da seama ca nu te mai tin de mana si ca nu iti mai stau in dreapta. Sau poate ca nici macar nu-ti vei mai aminti vreodata de mine. Poate doar te vei opri din drum si, pentru o clipa, vei avea senzatia ca iti lipseste ceva. Dar doar vei zambi scurt si vei merge mai departe. Dupa verdele cel mai verde.

Eu voi pasi mai incet si voi privi din cand in cand in urma. Imi voi da parul suparat dupa ureche si ma voi mira de ce am mainile atat de reci. Poate am nevoie de soare. De soarele cel mai soare. Imi voi spune.

Si nu voi fi trista. Ma voi bucura ca am fost o scurta existenta in visul tau tomnatic. Ca am hibernat langa tine si am putut sa imi pun mana peste coastele tale cand am avut un cosmar. Ca mi-ai zambit si ca mi-ai spus cele mai frumoase minciuni si povesti. Le-am strans pe toate intr-un sertar pe care poate il voi redeschide candva.

Pana atunci, cu cartea la subrat, sper sa gasesc soarele cel mai soare. Iar tu, verdele cel mai verde. Poate ne vom revedea intr-o zi, cand eu te voi fi uitat deja si nu vom stii ca am fost vreodata unul pentru altul. 

Retrospectiva

Am pasit pe balcon desculta. Am deschis larg fereastra si am lasat cele cateva grade cu minus sa goleasca camera de toata moleseala si toropeala acumulata in ultimele zile.

Am privit in gol la gramada de beton din fata mea, la copacii inghetati si la aleile aglomerate. Fulgii stateau in asteptare, undeva sus. Le e teama sa cada, sa se arunce. Ma gandeam la ei asa cum ma gandesc la mine adesea. Am 25 de ani, plang si imi e teama. Inca nu stiu de ce. Dar cred ca asta e doar o chestiune de timp, de spatiu, de iarna si de tine.

Am tras aerul rece in piept, fara sa ma faca sa tusesc. In cateva clipe, a disparut zgomotul, au disparut masinile, franele si claxoanele. Si fosnetul crengilor. Si vantul.

Nu mai simteam decat raceala din talpile vinete, inima care batea cu putere si mainile tremurande. Aceleasi maini care ieri adunau ramasitele unei cesti de ceai de pe gresia albastra a bucatariei...

M-am gandit la cum nu as fi vrut niciodata sa ma vezi asa. Dar cred ca a fost inevitabil si, oarecum, necesar.

Am mai tras o gura de frig in piept si am zambit. Primii doi fulgi si-au inceput dansul in aerul imbacsit. Se pare ca, intr-adevar, e doar o chestiune de timp.

Apoi am inchis geamul si m-am intors linistita in patul meu din camera de la etajul cinci.

Indurare

Stiu ca nu am voie sa iti spun ca mi-e dor de tine. Si nici sa iti cer sa ma imbratisezi, atunci cand simt ca am sa cad din picioare.

Stiu ca trebuie sa imi tin mainile in buzunare, cand tanjesc sa mi le strangi in ale tale. 

Stiu ca am invatat sa rad strengareste, desi as plange ca un copil, cu sughituri si suspine.

Stiu ca trebuie sa fiu vesela, chiar daca imi vine sa strig de disperare.

Stiu ca afisez ignoranta, cand, de fapt, mi-as lipi buzele de ale tale si le-as tine asa pana n-as mai putea sa respir.

Mi-e dor de tine...

Mi-e do...

Prognoza

 

Mi-e iarna de dor

mi-e ceata de somn

mi-e stele de tine

mi-e luna in mine.

Mi-e ploaie de sete

mi-e cer de secrete

mi-e vant de trecut

mi-e zori de sarut.

Mi-e apus de vise

mi-e nori de nezise 

mi-e soare de noi

mi-e val de-amandoi.

Solitudine

Cand nu esti aici
mi-as dori ca viata sa fie
o continua dupa-amiaza de august.

Fara noapte si luna
Fara ploi si somn
Fara vant si pomi
Fara iarna si ger
Fara ceai si miere
Fara muzica si parfum
Fara carti si rime

Doar o infinita ora trei.
Incolora.
Inodora.
Insipida.

                                                                                              (Foto: Ines de Castro)

Introspectie

E imaginea din oglinda. Un alt tu. Translucid, difuz, incalcit.

E ca atunci cand pronunti un cuvant de prea multe ori, incat isi pierde sensul. Asta simti. Ca ti-ai privit trupul atat de mult, incat nu mai e trup. Nu mai e al tau. E o gramada diforma, cu solduri prea late, sani lasati, nas carn si cearcane adanci, genunchi zdreliti si unghii roase.

Oglinda te amorteste. Te paralizeaza si te inghite. Apoi te roteste ca intr-un vortex, pana incepi sa-ti simti fiecare molecula din trup miscandu-se haotic. Si picioarele iti ajung in cap, si ochii in talpi, si inima in stomac, si pulsul in dinti. Cand s-a oprit, te scufunzi intr-o stare continua de greata. Si ai gust de sange in gura. Si tremuri.

Esti tot tu. Dar schilodit si mai imbatranit. De fapt, ti-e greu sa mai crezi ca esti inca viu. Pana la urma, linia dintre viata si moarte e foarte fina. La fel de fina ca distanta dintre tine si oglinda aceea rece.

Viata e un amestec de cald si umed. Viata e lichid, un murmur cleios, prelung.

Si vrei sa simti.

Priveste! Iti ridici doua degetele: cel aratator si cel mijlociu. Le infigi in incheietura mainii. Pana intra sub piele. Adanc, mai adanc. Si simti venele cum tresar si sangele cum pulseaza sub unghiile tale. E viata!

Si te afunzi si mai mult. Treci de cot, treci de umeri. Ocoleste inima, sa nu o ranesti! Urci pe laringe, printre corzile vocale, prin gat si mai sus. Iti prinzi ochii si ai iesit. Tine-i bine in maini. Acum te privesti pe tine cu ochii tai.

Si oglinda se sparge...

Suspendare

"Rupe funia!" 

Nu imi amintesc de cat timp stau aici suspendata, prinsa in franghii care mi-au intrat in carne, ma sugruma si ma secatuiesc de energie. Am obosit. Ma doare trupul, iar asteptarea a devenit cea mai cruda tortura.

Nici macar nu stiu ce mai astept de fapt. Sa vii, sa imi vorbesti, sa ma imbratisezi? Sa cad sau sa ma inalt? M-am hranit cu atatea vise, incat nici nu mi-am dat seama ca nu eram in bratele tale, ci in aceasta dureroasa stransoare, in eterul rece, batuta de vant si de ploaie, arsa de soare si de stele.

Mainile mi-au amortit de la atata cersit. Le-am intins catre tine, tanjind, sperand. Iar de fiecare data, funia isi facea loc tot mai adanc in carne, sangerand incontinuu, necrozand. 

Nu mai am voce. Am strigat dupa tine si am implorat, pana am amutit. Mi-a ramas doar un suras gol, ori de cate ori am impresia ca ma atingi, ca imi vorbesti. Dar esti jos.. mult prea jos. Ah, iluzia e dulce...

"Rupe funia!"

"Nu te intoarce! Rupe funia!"
"Nu fi las! Rupe funia!"

Mi-e atat de foame si de frig, incat imbratisarea pamantului pare a fi singura salvare.

"Rupe funia!"
"Nu fi las! Rupe funia!"

Prefer sa cad, sa ma sfaram, sa devin pulbere, decat sa sfarsesc in aceasta suspendare.

"Rupe funia!"

 Rupe...

Copacii

Copacii obositi s-au lasat in voia vantului. Au uitat de greutatea soarelui din vara, iar acum se leagana si asteapta.

Sunt tristi, batrani, infrigurati. Le-au mai ramas doar miile de ganduri, de vise si sperante cu care i-am impodobit in zilele de aur.

Pe o creanga, am agatat toate jumatatile de apus pe care le-am privit impreuna. Alaturi, stau norii sangerii si picaturile de ploaie in care ne-am scaldat privirile cand ne-a fost dor. Pe o alta, am asezat pasii din asfaltul fierbinte si gurile de aer incins.

Am pus si cele cateva petice de iarba in care ne-am petrecut dupa-amiezele. Si carul mare si luna plina, din noptile cu insomnii.

Am pus refrenele care spargeau tavanul in fiecare dimineata si cartile din care se scurg cuvinte peste cuvinte...

Inveliti in amintirile noastre, copacii obositi vor adormi fericiti in sfarsitul de afara.

                                                                                                                   (Foto: Barbaros Cangürgel)

Nesfarsitul sfarsit

Am stiut de la prima gura de ceai rosu ca tu vei fi cel care imi va frange inima. De la primul pas, din acea cafenea tarzie. De la prima imbratisare, prima atingere accidentala, primul zambet si primul oftat. Am stiut ca, dupa atata alergat si ascuns, ai sa ma prinzi, ai sa ma porti pe brate pe cele mai inalte culmi, ca apoi sa imi dai drumul, fara plasa de siguranta, fara nimic.

Insa nu am ezitat vreo clipa. M-am bucurat de fiecare moment ca fiind ultimul, deja resemnata ca intr-o zi ai sa dispari asa cum ai si aparut, dintr-o intamplare absurd de frumoasa, cu acelasi zambet sincer pe chip. Poate prea tarziu sau poate prea curand.

E ciudat cum nu am vazut niciodata tristetea sau disperarea dintre noi doi. Nici obsesia, nici tragedia. Am savurat fiecare imbratisare si fiecare sarut cu o fericire absoluta, de copil. Am ras, am dansat, am sorbit  cuvinte si priviri. O dependenta dulce, nimicitoare, dar care ma ferea de ceata si de ploaie, de frig sau de soare.

Iar imbratisarile tale, cea mai placuta stransoare, m-au dizolvat in caldura trupului tau. In cercuri, cercuri. Pe ritmul suav al batailor inimii intr-un nesfarsit sfarsit.

Astept... 

Ghicitoare

 

S-au risipit.
Le-am pierdut.
Speriate au fugit
De toamna timpurie.

Le-as fi prins pe toate
Si le-as fi impletit
Intr-un frumos tablou
Care sa-mi aminteasca de tine.

(Foto: Irina Munteanu / skippedheartbeats)

Fantasma

E ciudat cum unii oameni pot sta langa tine o viata, insa la plecare nu lasa nimic. Dispar ca si cum nu au existat vreodata. Nu au lasat o urma, nici macar o dunga vaga a prezentei lor trecute. Niciun sentiment de usurare sau goliciune. Nimic.

Insa, pentru tine, a fost de-ajuns o singura noapte ca sa ramai, de fapt, o viata.

Azi, esti inca pe scaunul din fata oglinzii, in lumina difuza a veiozei.

Trupul tau perfect sculptat, ars de soare si patat de cateva urme de tus, inca mai sta rezemat de fereastra. Inca ma mai priveste cum trag din tigara si sorb din al nu stiu catalea pahar, zambind copilareste.

Caldura pieptului tau inca imi gadila palma, iar parfumul ti-a ramas puternic impregant in partea stanga a patului.

Ai ramas un ecou in sute de refrene ce rasuna la nesfarsit.

O urma de acuarela pe o coala alba. Un cuvant intr-o carte.

Un infinit.