Jazz si canapeaua alba

Stau aruncata pe canapea departe de tot zgomotul serii. Catifeaua alba imi imbratiseaza usor pielea mult prea fierbinte. Pot sa imi simt fiecare celula din sange cum se misca frenetic.
Peretii incaperii, varuiti intr-un alb murdar, ma inconjoara. In spate un tablou in verde si roz cu rama aurie pare singurul obiect viu. Doua lampi stinse in stanga si in dreapta.
Doar eu...
Doar eu in fata ferestrei imense cu geamurile larg deschise. Draperia alba danseaza dupa pe ritmul vantului. Ma ameteste. Afara, o noapte aprinsa. Cerul e negru de aici. Incerc sa captez cu privirea o stea... sau poate luna.
Talpile ma dor. Imi scot picioarele din tocurile negre. Ce rece este marmura... Un fior imi strabate tot trupul.
Mai iau o inghititura din paharul cu lichid alb, laptos. La inceput dulce, urmat de o aroma fina de cocos, apoi intru in vartejul rum-ului.
Ma ridic. Rochia neagra cade in valuri putin peste genunchi.
Cateva note de jazz se aud sec si ma fac sa plutesc. Ma misc usor cu talpile goale, rochia se roteste dupa mine... In spate aud pasi, dar nu ma intorc. Am simtit pe umeri-mi goi doua maini. Atat de calde... atat de fine...
Ma intorc si intalnesc buzele lui. Stiam ca sunt ale lui desi ochii imi erau inchisi...
Acum plutesc in bratele acelea intr-un dans nebun.
Si se aude doar jazz-ul...

Dezmembrare

Ma plimb cu singuratatea de mana pe strazile din orasul acesta atat de prafuit si de mazgalit de vreme. Tacere in suflet si atata zgomot in minte…

Gandurile imi izbucnesc din cutia craniana precum o fantana arteziana. La inceput in flux continuu, ca mai apoi sa se imprastie si sa se amestece intr-un haos perfect. Si chiar atunci cand cred ca au luat calea neantului, incep sa pice cu viteza si sa se agate de parul meu, de gene, de buze si de esarfa, sugrumandu-ma.

Mi-as dori uneori sa pot sa dezmembrez fiecare gand in parte. Sa il culeg de pe esarfa si sa il fac bucatele, sa il strivesc asa cum strivesti un amarat de gandac pe caldaramul fierbinte. Sa aud scartaitul acela al sfaramarii si sa ma invadeze o satisfactie profunda. Apoi, zambind, sa il privesc cum se zbate in spasme… Si sa merg mai departe.

L E A V E

“Nu pot să mai rămân aici, vreau să înţelegi. Plec, şi te rog nu plânge. E prea cald, mă sufoc. Nu plânge! Nu e vina ta, ştii şi tu asta. Plec, căci eu nu îmi mai găsesc locul aici, căci simt că nici pe tine nu te mai cunosc...Prietenii mei nu mai sunt ai mei. Nu plânge! Casa asta nici măcar nu mai e albastră, e ruginită, e ca un sicriu...Cărtile au devenit viermi şi îmi rod creierul cu poftă. Iar tu mă priveşti aşa în gol..ştii doar că nu mai sunt Eu. Soarele m-a consumat...şi îmi caut pielea pe asfaltul ăsta topit...Mă lovesc de trup şi mă doare...iar tu stai pur şi simplu şi plângi...Poţi să laşi uşa deschisă...las-o deschisă si am să mă întorc...”

Am plecat... Mergeam purtată de vânt, de valuri, după mirosul sărat.Plecam în lumea mea. Fugeam de feţele şterse şi de parfumurile grele, de monştrii ce mă înconjurau şi mă huiduiau, de sufletele vândute, de minţi nebune... Fugeam să mă găsesc pe mine!

Cutreieram cerul cu mintea ca un copil rebel. Într-un final am găsit marea... Era albastra, misterioasa...era marea mea. În ea mi-am spălat ochii gandurile si pacatele. În scoici îmi regăsisem auzul şi văzul...iar printre alge, sentimentele...Eram eu! Eram fericită!

Curând ...pe drumuri de noapte m-am reîntors...îmi era teama, dar îmi continuam drumul privind înainte...aveam marea în ochi si sare in nari.

Uşa era bine zăvorâtă...întunericul părea mai profund după geamurile închise. Unde era el? Două luminiţe în colţ emanau miros de ceară arsă...mă usturau nările...Unde era el? Pe usă zgâriate numele noastre în vopsea abia se mai zareau...Cât timp trecuse? Unde era el? Nu pot sa stiu.

L.B.

"As vrea sa ma cuibaresc in ochii lui si sa vad de acolo linistita filmul..."

Şi totuşi tăcere…

Mă apăsa o durere cumplită în frunte. Încercam să o descifrez cu mintea dar de fiecare dată dădeam greş. Simţurile îmi erau amorţite. Nu auzeam decât bâzâitul insistent al unei muşte. Mai aproape sau mai departe… nu puteam să-mi dau seama.

După lungi eforturi am reuşit să mă trezesc. Geamul spart din faţă îmi împăienjenea ochii. Fruntea mă durea din ce în ce mai tare. Şuviţe de păr mi se amestecau cu sânge închegat şi cu sudoare şi îmi alunecau pe ochi, pe nas, pe gură. Îmi era o sete nebună…

Cum am ajuns în acea maşină izbită de singurul copac ce mărginea drumul? Nu ştiam... Soarele ardea cu putere ; cred că era amiază. Lanurile de grâu mocneau. Se lăsau când în stânga, când în drepta, deşi eu nu simţeam adiere de vânt. Pe mijlocul şoselei, ce şerpuia către nicăieri, reuşeam cu greu să descifrez o siluetă.

Era o fetiţa… Stătea ghemuită lângă un câine întins. Nici mort, nici viu…gâfâia cu limba într-o parte lăsând o dâră de bale pe asflat.Nu şi-a mişcat ochii de la câinele muribund. Parcă nici nu m-a simţit apropiindu-mă. Ţinea ceva în braţe, lipit de piept şi din când în când scotea un oftat înecat de lacrimi.

Nu ştiu câtă vreme am privit-o. Avea părul de o mătase ireală şi pielea atât de albă… Nu îi vedeam chipul. Doar nasul îi ieşea dintre suviţele aurii.

S-a ridicat. În mână ţinea o păpuşă amărâtă din cârpă. Cât de cunoscut îmi părea acel obiect cusut din sute de bucăţele de material colorat, cu părul din lână şi ochii din nasturi.

Plânsetul i se amplifica iar ecoul vocii ei acuzatoarea mă izbea direct în piept. Striga cuvinte pe care le înţelegeam cu greu. Arăta cu degetul ei mic spre trupul meu împietrit. Nu puteam să mă mişc, nu puteam să vorbesc. Fetiţa aceea, atât de firavă vorbea pentru mine. Vorbea şi plângea…

Doream să nu mai văd şi să nu mai ascult! De ce mă durea atât de tare? De ce cuvintele ei se înfigeau ca ţapuşele în pielea, în carnea şi în celulele mele atât de profund?

M-am prăbuşit. Asfaltul fierbinte îmi frigea mâinile, coastele, faţa… Nu se mai auzea nimic. Fetiţa disparuse cu câinele şi cu păpuşa ei cu tot… Nu vedeam decât cerul mai albastru ca niciodată, întrerupt aievea de norii albi. La orizont o dunga neagră aducea furtună…

Şi totuşi tăcere…