L E A V E

“Nu pot să mai rămân aici, vreau să înţelegi. Plec, şi te rog nu plânge. E prea cald, mă sufoc. Nu plânge! Nu e vina ta, ştii şi tu asta. Plec, căci eu nu îmi mai găsesc locul aici, căci simt că nici pe tine nu te mai cunosc...Prietenii mei nu mai sunt ai mei. Nu plânge! Casa asta nici măcar nu mai e albastră, e ruginită, e ca un sicriu...Cărtile au devenit viermi şi îmi rod creierul cu poftă. Iar tu mă priveşti aşa în gol..ştii doar că nu mai sunt Eu. Soarele m-a consumat...şi îmi caut pielea pe asfaltul ăsta topit...Mă lovesc de trup şi mă doare...iar tu stai pur şi simplu şi plângi...Poţi să laşi uşa deschisă...las-o deschisă si am să mă întorc...”

Am plecat... Mergeam purtată de vânt, de valuri, după mirosul sărat.Plecam în lumea mea. Fugeam de feţele şterse şi de parfumurile grele, de monştrii ce mă înconjurau şi mă huiduiau, de sufletele vândute, de minţi nebune... Fugeam să mă găsesc pe mine!

Cutreieram cerul cu mintea ca un copil rebel. Într-un final am găsit marea... Era albastra, misterioasa...era marea mea. În ea mi-am spălat ochii gandurile si pacatele. În scoici îmi regăsisem auzul şi văzul...iar printre alge, sentimentele...Eram eu! Eram fericită!

Curând ...pe drumuri de noapte m-am reîntors...îmi era teama, dar îmi continuam drumul privind înainte...aveam marea în ochi si sare in nari.

Uşa era bine zăvorâtă...întunericul părea mai profund după geamurile închise. Unde era el? Două luminiţe în colţ emanau miros de ceară arsă...mă usturau nările...Unde era el? Pe usă zgâriate numele noastre în vopsea abia se mai zareau...Cât timp trecuse? Unde era el? Nu pot sa stiu.