La orbire

Stai in prag. Asemeni unei stafii imortalizate intr-o fotografie, cu mainile parca desprinse atarnand pe langa corp.
Dar ochii... ochii nu pot sa ii ghicesc. Sunt caprui... sau poate verzi. Ba nu, sunt goi!
Tacerea ta ma inteapa puternic, atat de puternic incat intre noi se formeaza o ceata de durere.
Asa, ca intr-o dimineata de mai cand eu eram pamantul rece iar tu razele soarelui. Tu credeai ca ma incalzesti... de fapt nu faceai decat sa tragi perdeaua de aburi intre noi si nu mai puteam sa te privesc. Mi-am cumparat si ochelari crezand ca ma inseala pe mine privirea, cand era numai vina ta. Vina ta de soare si de ceata!
Dar nici macar cu ochelari nu te vedeam. Si am crezut ca am orbit.
Atunci am luat o creanga de copac si mi-am scos ochii. Ochii mei de pamant.
Acum nu stiu cine sta in prag. Dar imi imaginez ca esti tu...