Cuiul

Dupa-amiaza sfasietoare.

Am deschis ochii, miscata fiind de un soare care, pentru prima data, nu imi ardea pielea. Aproape amortita, cu mainile desprinse de trup, atarnand pe langa faldurile rochiei, si cu talpile goale ingropate in colb, m-am trezit intr-un sicriu inexistent de sticla.
Copacii se leganau in stanga si in dreapta, miscati de trilul vantului, insa nu reuseam sa prind vreo adiere care sa imi gadile obrazul.
Siluete inmuiate intr-o ceata aurie pluteau deasupra asfaltului topit cu o viteza ireala ca miile de furnici intr-un musuroi, insa forfota nu imi ajungea la urechi. Era ca un film prost care rula pe repede inainte.
Cu o ultima fortare, am strans ochii si, muscandu-mi buza de jos, incercam sa rememorez ultimele cuvinte auzite, ultima atingere, ultima bucata din tine.

                                                                    ***

Eram inghititi de amurg, cativa nori se ingramadeau deasupra noastra, iar pietrisul imi intepa talpile. Se auzeau greierii, vantul suierand prin lanul de grau si flacarile care mistuiau un morman de fiare contorsionate. Erai intins, acoperit de fumul dens si de praful inecacios care imi invada narile si plamanii. De sub tricoul sfasiat, isi faceau loc cateva fire de sange. Era sfarsitul tau desenat cu un creion cu varful rupt. Si nu am plans.
Am stat nemiscata si am privit cum pieptul nu ti se mai misca, cum buzele-ti nu mai formeaza un zambet diavolesc, cum degetele nu mai scriu in aer cuvinte pe care ma chinuiam sa le ghicesc.
Erai rece, ireal, aveai chipul unei statui neterminate. Erai asa cum, uneori, in noptile pierdute, te descopeream dormind. Insa, atunci, puteam sa-ti vad visele cum se joaca pe sub pleoape si pe varful degetelor. Acum, ochii iti erau deschisi, fixati intr-un punct pe care in zadar m-am chinuit sa il descopar. Era probabil ultima ghicitoare pe care mi-ai lasat-o.

                                                                    ***

Amorteala mi-a cuprins tot trupul. Undeva, la picioarele mele, de sub praf, a iesit un cui. Mancat de rugina, usor indoit, parea mai viu decat orice as fi putut atinge in acele clipe. Candva, facuse parte dintr-o structura complexa. Legase doua bucati de lemn tare, noduros. Azi, era mancat de vreme, insa isi astepta adevarata menire.
L-am ridicat in doua degete. O pojghita brun-rosiatica s-a desprins din el. Cu o miscare automata, l-am dus in dreptul urechii stangi. Ii simteam caldura si varful inca ascutit. N-a durat mult pana cand mi-a strapuns canalul auditiv, apoi timpanul. Un scrasnet mi-a invadat creierul, transmitand o vibratie in tot corpul. Amorteala disparuse. Sangele galopa prin vene, durerea curgea spre talpi in valuri. O caldura placuta imi invaluia umarul. Erau siroaie rosiatice care se prelingeau pe pielea albicioasa, staruiau o clipa pe varful degetelor, iar apoi se aruncau in praf.
Am simtit, in sfarsit, vantul cum imi sterge lacrimile de pe buze si fierbinteala apasandu-mi pieptul. Puteam sa aud pasi din ce in ce mai aproape si sa citesc teama pe chipurile oamenilor din jur. Un ultim spasm, si amorteala a revenit. Sub greutatea durerii, am picat pe caldaram. Ochii mi s-au blocat in zare, intr-un punct indepartat. Era punctul acela, ultima ghicitoare. O splendoare, sfarsitul meu desenat in culori de ceara...

                                                                                                            (FOTO: Janine Mizera)