Te visez adesea. Intotdeauna ma tii de mana si imi zambesti senin. Cerul e ireal de albstru si soarele deseneaza o aura in jurul tau. Copaci cu forme bizare si flori inventate ne deschid calea. Buzele tale murmura ceva, iar eu rad in hohote ca un copil. Ai palmele calde si imi place cum imi strangi degetele. Sunt aceleasi palme care mi-au atins timid umerii in acea duminica tarzie de iulie. Si aceleasi brate in care m-am cuibarit intr-un inceput de noiembrie. Cand ne-am asezat sufletele pe un fotoliu vechi, intr-un balcon suspendat deasupra orasului, si prin geamurile sparte ne-am dizolvat intr-un apus de aur.
Viata noastra e o zi de duminica, mi-am spus atunci. Cand diminetile incep cu o cafea tremuranda, iar tu ma privesti cum nu m-a mai privit nimeni niciodata. Cand draperia se joaca cu praful de pe podea, cand nu e nici frig si nici cald, iar timpul se opreste din suspinat...
Tu esti un apus, imi spun acum. Unul in care imi clatesc ochii in fiecare seara, care imi inunda camera la fiecare ora 20, imi scrie povesti in oglinda de pe perete, iar apoi imi canta cele mai frumoase cantece de adormit. Ca sa te visez iar si iar si iar...
Si stiu ca va veni o zi in care visele noastre vor inceta sa mai alerge pe piste de bicicleta. Cand o sa apari la capatul uneia si ai sa ma iei de mana. Apoi o sa ma duci sa ne citim "viitorul scris pe fundul marii, in nisip".
Postări
