Partea dreapta a patului este goala de luni de zile.
Diminetile au devenit enervant de linistite si de calme. Nimic nu le mai sparge
monotonia. Zac trase la indigo, sub ceata aceleiasi taceri. In mijlocul camerei
sunt doar eu. Singura prezenta aproape vie. O figura asemenea unei sculpturi in
ceara, prea palida, prea rece, prea uscata, inghitita de
asternuturile albe, prafuite.
Fiecare dimineata este rupta din aceeasi partitura. Ma trezesc bataile inimii mult prea puternice. Te-am visat iar. La fel.
Primele minute sunt intotdeauna cele mai dificile. Razele soarelui imi inteapa pielea. Greutatea propriilor oase ma impiedica sa ma ridic. Miroase a vechi si a mucegai, iar pofta de cafea a pierit de mult.
Raceala pardoselii imi strapunge talpile. E un semn ca inca mai sunt in viata. Totusi, azi, spre deosebire de ieri, ceva imi sfarama coastele. Printre ele, peste noapte, si-a facut culcus o forma. Scurma, zgarie si ciupeste, facandu-ma sa-mi inconvoi corpul intr-un mod nefiresc. Va trece. E doar un junghi.
Ma asez pe scaunul din bucatarie si privesc usa frigiderului care nu se mai deschide de greutatea greselilor pe care le-am colectionat ca suveniruri. Sunt frumoase toate. Dureros de frumoase.
Le privesc minute in sir, pe fiecare in parte, pana cand chipul mi se deformeaza asemenea unei masti din tragediile antice.
Orele trec, rotunde, perfecte, ca margelele intr-un sirag. Camera devine din ce in ce mai mica. Durerea dintre coaste a ajuns la maini si la stomac. Junghiul nu imi da pace. Se zvarcoleste printre viscere, urla si tipa in interior.
Paralizata, ma arunc pe pat. Degetele imi tresar necontenit si nu le pot controla. Din cand in cand, cate o trosnitura imi traverseaza trupul si imi loveste timpanul. Junghiul imi vorbeste. Schimonosit si uricios, arunca vorbe pe care ma chinui sa le inteleg. Ii strig si eu. Il implor sa ma lase in pace. Dar rade demonic.
Astept sa treaca noaptea. Poate il vindeca. Cu ochii fixati in tavan, urmaresc primele pete de lumina. Junghiul bombane si bolboroseste. Pulseaza intre coaste si ma lasa cu greu sa respir.
Garbovita, imi fac curaj si pasesc spre oglinda. Ma privesc pentru prima oara in ultimele luni. Junghiul e acolo. Cu zambetul lui infricosator.
Cu degetele, imi fac loc sub piele. Imi mangai coastele si pornesc in cautarea demonului. Am sa te gasesc, am sa te scot si am sa te arunc in noroi. Am scormonit asa cateva ore.
Sangele imi
mangaie soldurile si coapsele. Curge senin. Rosu aprins, impletind o frumoasa
broderie pe picioare.
Sleita, am picat pe podea. Nu era nimic. Nu era nimic. Mi-am amintit cum te-am visat ultima oara.
M-ai intrebat ce am sub coaste.
Te am pe tine. Te am pe tine.
(Foto: Silvia Grav)
Postări
