Miroase-a primăvară-n cimitir,
A mov şi-a raze indiscrete.
Pe-alei zambilele cochete
Împrăştie parfum de mir.
Mă plimb pe drumul plin de var
Şi simt cum soarele m-orbeşte.
E-un soare fals şi mă trezeşte
Ca un neon pe-o masă de spital.
E ameteală-n aer, nu pot să mai respir.
Sunt prinsă în eşarfe violete.
Miresme reci încep să mă îmbete.
Miroase-a primăvară-n cimitir.
Plutesc umbre tăcute
În bălţi ce dorm pe trotuare.
Pe buzele noastre crăpate de timp,
Noiembrie moare.
Pe alei învechite, stropite cu vânt
Se adună auriu-n covoare.
Şi-mi curg arţarii pe umeri-mi cruzi
Şoptind cât îi doare.
Şi-şi plânge şi strada toamna în ploi
Şi-o-adună domol în cotloane.
Trec oameni lăsându-şi durerea-n noroi…
Noiembrie moare.
Frunzele cad
şi plânge-al meu gând
cu ele trecând
pe străzi, printre ploi,
prin bălţi şi noroi.
Deasupra-mi trec nori
sunt grei ,
mă-nfior
când parcul pustiu
în noapte, târziu,
e rece şi trist
în culori de-ametist.
Dâre de fum
îmi intră-n plămâni,
nu pot să respir,
mă înec şi transpir.
Nu-i nimeni în jur,
iar vântul prea dur
mă zgârie-n faţă.
În ochi am doar ceaţă.
Un miros putrezit
în nări m-a lovit.
Oare-am murit...?
Nu ştiu...şi-n zadar
privesc cu amar
cum frunzele cad
şi plânge-al meu gând
cu ele trecând...
Octombrie plânge
În palmele noastre
Cu ochii râzând
Albastrul adânc.
Adu-mi o umbrela,
Ţi-am zis surâzând,
Să nu mă mai plângă
Albastrul curgând.
Postări
Comentarii
