Nesfarsitul sfarsit


Am stiut de la prima gura de ceai rosu ca tu vei fi cel care imi va frange inima. De la primul pas, din acea cafenea tarzie. De la prima imbratisare, prima atingere accidentala, primul zambet si primul oftat. Am stiut ca, dupa atata alergat si ascuns, ai sa ma prinzi, ai sa ma porti pe brate pe cele mai inalte culmi, ca apoi sa imi dai drumul, fara plasa de siguranta, fara nimic.

Insa nu am ezitat vreo clipa. M-am bucurat de fiecare moment ca fiind ultimul, deja resemnata ca intr-o zi ai sa dispari asa cum ai si aparut, dintr-o intamplare absurd de frumoasa, cu acelasi zambet sincer pe chip. Poate prea tarziu sau poate prea curand.

E ciudat cum nu am vazut niciodata tristetea sau disperarea dintre noi doi. Nici obsesia, nici tragedia. Am savurat fiecare imbratisare si fiecare sarut cu o fericire absoluta, de copil. Am ras, am dansat, am sorbit  cuvinte si priviri. O dependenta dulce, nimicitoare, dar care ma ferea de ceata si de ploaie, de frig sau de soare.

Iar imbratisarile tale, cea mai placuta stransoare, m-au dizolvat in caldura trupului tau. In cercuri, cercuri. Pe ritmul suav al batailor inimii intr-un nesfarsit sfarsit.

Astept... 


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu