Plutesc umbre tăcute
În bălţi ce dorm pe trotuare.
Pe buzele noastre crăpate de timp,
Noiembrie moare.
Pe alei învechite, stropite cu vânt
Se adună auriu-n covoare.
Şi-mi curg arţarii pe umeri-mi cruzi
Şoptind cât îi doare.
Şi-şi plânge şi strada toamna în ploi
Şi-o-adună domol în cotloane.
Trec oameni lăsându-şi durerea-n noroi…
Noiembrie moare.
Frunzele cad
şi plânge-al meu gând
cu ele trecând
pe străzi, printre ploi,
prin bălţi şi noroi.
Deasupra-mi trec nori
sunt grei ,
mă-nfior
când parcul pustiu
în noapte, târziu,
e rece şi trist
în culori de-ametist.
Dâre de fum
îmi intră-n plămâni,
nu pot să respir,
mă înec şi transpir.
Nu-i nimeni în jur,
iar vântul prea dur
mă zgârie-n faţă.
În ochi am doar ceaţă.
Un miros putrezit
în nări m-a lovit.
Oare-am murit...?
Nu ştiu...şi-n zadar
privesc cu amar
cum frunzele cad
şi plânge-al meu gând
cu ele trecând...
Octombrie plânge
În palmele noastre
Cu ochii râzând
Albastrul adânc.
Adu-mi o umbrela,
Ţi-am zis surâzând,
Să nu mă mai plângă
Albastrul curgând.
Iti infigi cu pofta palmele in metalul rece ce margineste balconul. Si astfel strivesti toate mainile pe care le-ai purtat pe trotoarele mucegaite, toti obrajii inlacrimati care ti-au macinat si ti-au tocit podul palmelor si fiecare centrimetru de piele pe care te-ai plimbat...
E rece, e gheata... e gheata amara ce-ti patrunde in buricul degetelor si de acolo mai departe... in vene, in vene pana la inima, in sangele care se incheaga, in toate maruntaiele...
Ce ciudat ar fi sa tai aerul cu trupul intr-o cadere moale, placida... Cum ar fi sa iti dai drumul? Cum ar fi sa te pierzi? Sau sa ii pierzi pe ceilalti. Cum ar fi sa iti scapi pe pamantul de jos ...cat de jos?... creierii. Si in viteza aceea a caderii sa lasi in urma ca o dira fumurile si vascoasa toate gandurile?
Sa-ti dai drumul cu fata... intinzand mainile ca intr-un zbor esuat. Sa privesti cum pamantul isi deschide bratele iar tu alergi spre el ca un copilas spre pieptul mamei. Sa iti rupa mainile din incheieturi, sa iti inunde coastele, sa musti din praful lui, sa iti farame dintii si sa ii simti aroma pana in adancimile mintii... E bine asa?
Sau poate te lasi pe spate. Sa nu vezi pamantul, ci infinitul albastru al cerului. Spre care sa intinzi mana dreapta. Sa astepti ca si el sa isi intinda mana si sa te prinda intr-o smucitura si sa nu te lase sa te duci. Dar tot acolo ajungi, jos... jos. O sa iti imprastii teasta si coloana ta de om pe caldaram...
O sa mai ai timp sa simti ceva... durere sau eliberare? Cerul sau pamantul?
O sa doara... nu o sa doara...
Postări
Comentarii
