Introspectie

E imaginea din oglinda. Un alt tu. Translucid, difuz, incalcit.

E ca atunci cand pronunti un cuvant de prea multe ori, incat isi pierde sensul. Asta simti. Ca ti-ai privit trupul atat de mult, incat nu mai e trup. Nu mai e al tau. E o gramada diforma, cu solduri prea late, sani lasati, nas carn si cearcane adanci, genunchi zdreliti si unghii roase.

Oglinda te amorteste. Te paralizeaza si te inghite. Apoi te roteste ca intr-un vortex, pana incepi sa-ti simti fiecare molecula din trup miscandu-se haotic. Si picioarele iti ajung in cap, si ochii in talpi, si inima in stomac, si pulsul in dinti. Cand s-a oprit, te scufunzi intr-o stare continua de greata. Si ai gust de sange in gura. Si tremuri.

Esti tot tu. Dar schilodit si mai imbatranit. De fapt, ti-e greu sa mai crezi ca esti inca viu. Pana la urma, linia dintre viata si moarte e foarte fina. La fel de fina ca distanta dintre tine si oglinda aceea rece.

Viata e un amestec de cald si umed. Viata e lichid, un murmur cleios, prelung.

Si vrei sa simti.

Priveste! Iti ridici doua degetele: cel aratator si cel mijlociu. Le infigi in incheietura mainii. Pana intra sub piele. Adanc, mai adanc. Si simti venele cum tresar si sangele cum pulseaza sub unghiile tale. E viata!

Si te afunzi si mai mult. Treci de cot, treci de umeri. Ocoleste inima, sa nu o ranesti! Urci pe laringe, printre corzile vocale, prin gat si mai sus. Iti prinzi ochii si ai iesit. Tine-i bine in maini. Acum te privesti pe tine cu ochii tai.

Si oglinda se sparge...