Insula

Cu tine am adunat cele mai frumoase vise neimplinite. Ma gandesc adesea la toate plimbarile tarzii cu taxiul pe care nu le-am facut. La toate strazile pe care nu le-am strabatut. La toate scrisorile pe care nu ni le-am trimis. La locurile mele favorite pe care nu ti le-am aratat. La toate acoperisurile pe care nu am urcat sau la toate ploile sub care nu am dansat. Visele noastre sfasietor de frumoase.

E decembrie. Stau pe podea, rezemata de caloriferul rece si trag dintr-o tigara. Privesc urmele de praf de pe mobila, la lumina unei veioze. Aceiasi veioza sub care am dansat in duminica aceea de august. Imi curg prin fata ochilor cuvintele din telefon, mesajele, pasii spre tine din acel pasaj murdar, albumul Arctic Monkeys din casti si cea mai frumoasa ora sase dimineata pe care am trait-o vreodata.

Ce ciudat... peretii imi sunt tapetati cu sute de fotografii. Niciuna cu tine. Insa esti mai prezent in camera asta ca oricine. Esti aici cu totul, cu marea, cu nisipul de vara trecuta, cu vantul rece din Tabacariei, cu avioanele de pe cer, cu insula pe care ne-am imaginat-o si pe care am desenat cele mai frumoase apusuri.

Mi-e dor de tine. 

"Inchid ochii. Adorm cu gandul la zile in care treceam peste o alta zi cu tine."

La revedere

Noi am fost copiii pe care visele nu i-au lasat sa doarma. Care au crescut cu obrazul lipit de nisip, agatandu-si dorintele de stele. Care nu au crezut decat in inaltul cerului si ale caror jucarii au fost norii si soarele.

Am crescut, alergand cu caii salbatici pe campii neumblate. Nestatornici, tematori, privind mereu spre apus. Azi suntem oamenii pe care nicio mana nu ii poate cuprinde. Avem trupul din fire de nisip ce se scurg fantomatic printre degetele infometate. Iar in ochi ni se framanta marea inspumata. Ce suflet ne-ar putea intelege? Ce om ne-ar putea iubi?

Suntem doar noi doi. Aruncati in doua lumi diferite, asteptam sa se nasca a treia in care sa ne putem reintalni. In care sa ne putem plimba de mana, cu talpile goale si zambete largi pe chipuri.

Pana atunci, te visez in fiecare noapte in care canta greierii si ma rog ca pamantul sa ramana la fel de mic pentru noi.

Preaviz

Dezlipeste fiecare stea. 

Sterge norii cu radiera.

Desurubeaza luna.

Stinge soarele.

Si demonteaza cerul.

Împăturește aleile. 

Smulge copacii. 

Impacheteaza bancile.

Strange iarba.

Si toarna lacul intr-un borcan.

Pune-le pe toate in cutii.

Aseaze-le pe rafturi si inchide debaraua.

Azi Tara Minunilor a fost desfiintata.

Mise-en-scène

Te visez adesea. Intotdeauna ma tii de mana si imi zambesti senin. Cerul e ireal de albstru si soarele deseneaza o aura in jurul tau. Copaci cu forme bizare si flori inventate ne deschid calea. Buzele tale murmura ceva, iar eu rad in hohote ca un copil. Ai palmele calde si imi place cum imi strangi degetele. Sunt aceleasi palme care mi-au atins timid umerii in acea duminica tarzie de iulie. Si aceleasi brate in care m-am cuibarit intr-un inceput de noiembrie. Cand ne-am asezat sufletele pe un fotoliu vechi, intr-un balcon suspendat deasupra orasului, si prin geamurile sparte ne-am dizolvat intr-un apus de aur.

Viata noastra e o zi de duminica, mi-am spus atunci. Cand diminetile incep cu o cafea tremuranda, iar tu ma privesti cum nu m-a mai privit nimeni niciodata. Cand draperia se joaca cu praful de pe podea, cand nu e nici frig si nici cald, iar timpul se opreste din suspinat...

Tu esti un apus, imi spun acum. Unul in care imi clatesc ochii in fiecare seara, care imi inunda camera la fiecare ora 20, imi scrie povesti in oglinda de pe perete, iar apoi imi canta cele mai frumoase cantece de adormit. Ca sa te visez iar si iar si iar...

Si stiu ca va veni o zi in care visele noastre vor inceta sa mai alerge pe piste de bicicleta. Cand o sa apari la capatul uneia si ai sa ma iei de mana. Apoi o sa ma duci sa ne citim "viitorul scris pe fundul marii, in nisip".

Spre Soare

Curand, o sa ne inghita verdele. Hipnotizati de soare, ne vom pierde pe aleile inmiresmate. Ne vom curata pantofii de noroi, vom scutura de pe umeri toate noptile lungi de iarna pe care le-am petrecut inecati in vin si aburi si vom pasi inocenti catre noul nou.

Tu ai sa uiti de mine, iar eu am sa incerc sa uit de tine. Cert e ca nici nu iti vei da seama ca nu te mai tin de mana si ca nu iti mai stau in dreapta. Sau poate ca nici macar nu-ti vei mai aminti vreodata de mine. Poate doar te vei opri din drum si, pentru o clipa, vei avea senzatia ca iti lipseste ceva. Dar doar vei zambi scurt si vei merge mai departe. Dupa verdele cel mai verde.

Eu voi pasi mai incet si voi privi din cand in cand in urma. Imi voi da parul suparat dupa ureche si ma voi mira de ce am mainile atat de reci. Poate am nevoie de soare. De soarele cel mai soare. Imi voi spune.

Si nu voi fi trista. Ma voi bucura ca am fost o scurta existenta in visul tau tomnatic. Ca am hibernat langa tine si am putut sa imi pun mana peste coastele tale cand am avut un cosmar. Ca mi-ai zambit si ca mi-ai spus cele mai frumoase minciuni si povesti. Le-am strans pe toate intr-un sertar pe care poate il voi redeschide candva.

Pana atunci, cu cartea la subrat, sper sa gasesc soarele cel mai soare. Iar tu, verdele cel mai verde. Poate ne vom revedea intr-o zi, cand eu te voi fi uitat deja si nu vom stii ca am fost vreodata unul pentru altul. 

Retrospectiva

Am pasit pe balcon desculta. Am deschis larg fereastra si am lasat cele cateva grade cu minus sa goleasca camera de toata moleseala si toropeala acumulata in ultimele zile.

Am privit in gol la gramada de beton din fata mea, la copacii inghetati si la aleile aglomerate. Fulgii stateau in asteptare, undeva sus. Le e teama sa cada, sa se arunce. Ma gandeam la ei asa cum ma gandesc la mine adesea. Am 25 de ani, plang si imi e teama. Inca nu stiu de ce. Dar cred ca asta e doar o chestiune de timp, de spatiu, de iarna si de tine.

Am tras aerul rece in piept, fara sa ma faca sa tusesc. In cateva clipe, a disparut zgomotul, au disparut masinile, franele si claxoanele. Si fosnetul crengilor. Si vantul.

Nu mai simteam decat raceala din talpile vinete, inima care batea cu putere si mainile tremurande. Aceleasi maini care ieri adunau ramasitele unei cesti de ceai de pe gresia albastra a bucatariei...

M-am gandit la cum nu as fi vrut niciodata sa ma vezi asa. Dar cred ca a fost inevitabil si, oarecum, necesar.

Am mai tras o gura de frig in piept si am zambit. Primii doi fulgi si-au inceput dansul in aerul imbacsit. Se pare ca, intr-adevar, e doar o chestiune de timp.

Apoi am inchis geamul si m-am intors linistita in patul meu din camera de la etajul cinci.