Copacii

Copacii obositi s-au lasat in voia vantului. Au uitat de greutatea soarelui din vara, iar acum se leagana si asteapta.

Sunt tristi, batrani, infrigurati. Le-au mai ramas doar miile de ganduri, de vise si sperante cu care i-am impodobit in zilele de aur.

Pe o creanga, am agatat toate jumatatile de apus pe care le-am privit impreuna. Alaturi, stau norii sangerii si picaturile de ploaie in care ne-am scaldat privirile cand ne-a fost dor. Pe o alta, am asezat pasii din asfaltul fierbinte si gurile de aer incins.

Am pus si cele cateva petice de iarba in care ne-am petrecut dupa-amiezele. Si carul mare si luna plina, din noptile cu insomnii.

Am pus refrenele care spargeau tavanul in fiecare dimineata si cartile din care se scurg cuvinte peste cuvinte...

Inveliti in amintirile noastre, copacii obositi vor adormi fericiti in sfarsitul de afara.

                                                                                                                   (Foto: Barbaros Cangürgel)

Nesfarsitul sfarsit

Am stiut de la prima gura de ceai rosu ca tu vei fi cel care imi va frange inima. De la primul pas, din acea cafenea tarzie. De la prima imbratisare, prima atingere accidentala, primul zambet si primul oftat. Am stiut ca, dupa atata alergat si ascuns, ai sa ma prinzi, ai sa ma porti pe brate pe cele mai inalte culmi, ca apoi sa imi dai drumul, fara plasa de siguranta, fara nimic.

Insa nu am ezitat vreo clipa. M-am bucurat de fiecare moment ca fiind ultimul, deja resemnata ca intr-o zi ai sa dispari asa cum ai si aparut, dintr-o intamplare absurd de frumoasa, cu acelasi zambet sincer pe chip. Poate prea tarziu sau poate prea curand.

E ciudat cum nu am vazut niciodata tristetea sau disperarea dintre noi doi. Nici obsesia, nici tragedia. Am savurat fiecare imbratisare si fiecare sarut cu o fericire absoluta, de copil. Am ras, am dansat, am sorbit  cuvinte si priviri. O dependenta dulce, nimicitoare, dar care ma ferea de ceata si de ploaie, de frig sau de soare.

Iar imbratisarile tale, cea mai placuta stransoare, m-au dizolvat in caldura trupului tau. In cercuri, cercuri. Pe ritmul suav al batailor inimii intr-un nesfarsit sfarsit.

Astept... 

Ghicitoare

 

S-au risipit.
Le-am pierdut.
Speriate au fugit
De toamna timpurie.

Le-as fi prins pe toate
Si le-as fi impletit
Intr-un frumos tablou
Care sa-mi aminteasca de tine.

(Foto: Irina Munteanu / skippedheartbeats)

Fantasma

E ciudat cum unii oameni pot sta langa tine o viata, insa la plecare nu lasa nimic. Dispar ca si cum nu au existat vreodata. Nu au lasat o urma, nici macar o dunga vaga a prezentei lor trecute. Niciun sentiment de usurare sau goliciune. Nimic.

Insa, pentru tine, a fost de-ajuns o singura noapte ca sa ramai, de fapt, o viata.

Azi, esti inca pe scaunul din fata oglinzii, in lumina difuza a veiozei.

Trupul tau perfect sculptat, ars de soare si patat de cateva urme de tus, inca mai sta rezemat de fereastra. Inca ma mai priveste cum trag din tigara si sorb din al nu stiu catalea pahar, zambind copilareste.

Caldura pieptului tau inca imi gadila palma, iar parfumul ti-a ramas puternic impregant in partea stanga a patului.

Ai ramas un ecou in sute de refrene ce rasuna la nesfarsit.

O urma de acuarela pe o coala alba. Un cuvant intr-o carte.

Un infinit.

Ramasitele verii

Ai venit cu vara si ai plecat odata cu ea...

Ai fost dulcea fantasma plamadita din cele mai intunecate dorinte ale mele. Demonul din mine intr-o noapte prafuita cu luna rosie. Arsita toropitoare si aroma de cafea de la amiaza. Fum si morfina. Tremur si amorteala.

Ai fost o nota dintr-un jazz asurzitor. O picatura de ploaie intr-un pumn de praf. O dara de sange dintr-o zgarietura superficiala. Un geamat.

Ai fost umbra dintr-o dimineata cruda. Cativa pasi pe podeaua rece. Caldura din dreapta. Parfumul din urma. Singuratatea de dupa.

Ai fost asteptarea, aritmia, insomnia.

Ai fost...


                                                                                                                              (Foto: Costantza Gianquinto)